Ce spune Nietzsche e valabil până astăzi – Dumnezeu a murit – în universități se pune imnul național, dar nu este invocat Dumnezeu. În King’s College (universitate de teologie), de pildă, nu poți aduce o imagine cu Hristos, pentru a nu-i ofensa pe musulmani. Cultura occidentală își reneagă premisele.
Pavel Florensky spunea la un moment dat că facultățile de teologie erau cele mai eficiente fabrici de atei. Cel mai important astfel de exponent al unui seminar teologic a fost Stalin, care, deși citise evangheliile, la 15 ani citește Marx și Lenin. Descoperind aceste lucrări, și dându-și seama că forța distructivă a resentimentului e mai mare decât forța iubirii, din punctul lui de vedere cel puțin, nu mai crede în Dumnezeu, refuză cu îndârjire orice referire la sacru. Mai târziu, începe să furnizeze partidului revoluționar bani, de care făcuse rost jefuind bănci în 1907 în Tbilisi.
Așadar, începând cu secolul XIX, ateismul ideologic acaparează spațiul universitar, crescând vertiginos. Una din figurile centrale ale cestui tip de ateism este Karl Marx.
Marx (1818), a fost un filosof german. Acest om nu putea fi decât ucenicul unui alt filosof, deoarece în Germania se transmite mandatul (Kant-Hegel-Marx), Hegel fiind de altfel primul filosof ateu care însă nu a avut curajul să afirme asta, el fiind considerat unul din cei mai importanți filosofi al sec XIX.
A avut tată un om bogat, care deținea multe vii și care l-a crescut într-o atmosferă inspirată de revoluția franceză (Rousseau, Voltaire). În această atmosferă, tânărul Karl se desprinde de identitatea iudaică a strămoșilor lui, părinții fiind iudaici formali. Această ereditate mozaică e respinsă deci, el necitind vechile scripturi, preferând mai degrabă să îmbrățișeze filosofia. Era nonconformist, recalcitrant, sarcastic, împătimit băutor, dornic să se bucure de libertățile proaspăt apărute în Europa post-revoluționară.
La un moment dat, Karl află că Hegel va vorbi în Berlin despre iluzia lui Dumnezeu. A învățat că ceea ce contează nu e interioritatea, ci condiția istorica (Omul e situat într-un context de istoricitate – Hegel). Din punctul de vedere al lui Hegel, lumea a fost stăpânită de dialectica stăpân-sclav (Fenomenologia Spiritului). Idee extrem de atractivă pentru Marx, care schimbă termenii în clasa deținătorilor de capital și clasa proletară. Astfel, pentru el există doar viziunea simplistă a determinismului economic.
Filosofii au interpretat destul lumea, e timpul să o schimbe! spune bravul german. Astfel, se naște activismul. Iar Engels se arată dispus sa îi plătească lui Marx retorica. Cei doi vor colabora pentru a redacta Manifestul partidului comunist.
Ce propune această viziune? Abstracțiune – egalitate – justiție socială – să nu fie rău să fie bine – să nu fie poluare. Dar concret, ce vrea? Viziunea stângistă e abstractă, colectivistă, etatistă, materialistă. Autorul manifestului, propune prin acesta: abolirea familiei și a tuturor drepturilor de moștenire, abolirea granițelor țărilor, confiscarea proprietăților individuale, ideea conform căreia condiția socială contează și nu apartenența la o națiune sau că nimic nu ne unește decât ura față de clasa conducătoare.
Așa se naște acest internaționalism de tip marxist, care evident respinge biserica și creștinismul – când ești creștin vezi lumea așa cum e ea și ca o umbra a lumii viitoare, un ecou, o anticameră. Or, scopul lui Marx e să te agite, nu să te lase liniștit, să te instige la revoluție, distrugere, inclusiv asupra bisericii sau familiei. Prin urmare vine în 1848 cu această explozie a retoricii și urii, pentru a răsturna echilibrul social și pentru a elimina clasa conducătoare, ceea ce au și reușit în Rusia, ani mai târziu.
Devenirea e categoria cheie a lui Hegel, iar devenirea istorică sau schimbarea este conceptul cheie a lui Marx – ceea ce a iscat revoluția: We want change!
Revoluția intră în tensiune cu revelația. Creștinul stă neclintit două ore, în cadrul unei slujbe bisericești. Cum e posibil așa ceva? Datorită disciplinelor spirituale, precum contemplația, rugăciunea, admirarea naturii. Toate acestea reprezintă capcane pentru Marx, care dorește Schimbare, nu contemplare!
Viața are sens pentru Marx doar în imanență, nu și în transcendență. Dacă moartea lui Dumnezeu, în cazul oamenilor de știință din sec XVII-XVIII, e urmată din rațiuni științifice, în cazul lui Marx e postulată din rațiunea ideologică. De ce? Fiindcă practicile religioase ne împiedică să ne revoluționăm, să ucidem, în numele imperativului revoluționar care trebuie să schimbe lumea, imperativ mai important decât revelația. Marx declară abolirea Creatorului și inutilitatea religiei.
Ce au în comun Mao Zedong, Pol Pot, Ceaușescu, Stalin? Crima îi leagă pe toți, care, pe urmele lui Marx declară moartea lui Dumnezeu și inaugurează un nou ev, acela al ideologiilor colectiviste. Acestea nu s-au sfârșit odată cu căderea URSS-ului, ci continuă să bântuie și astăzi prin cotloanele birocratice, în universități, prin intermediul mass-media.
Neo-marxismul este un fenomen în amploare, reiterând ideile lui Marx, sub forma unor surogate moderne: opresații sunt grupurile minoritare în aspecte ce țin de orientare sexuală, rasă, concepții legate de viață și libertate, iar opresorii sunt acei indivizi așa-zis tradiționaliști, vinovați că sunt majoritari și au concepții perene. Ateismul științific abia se mai vede de varianta net deconstructivistă ideologică, care se infiltrează subliminal sau fățiș în fața ochilor noștri.
Noi ce dorim astăzi? Revoluție sau evoluție? Imanent sau transcendent? Exterioritate sau interioritate? Fără exercițiul contemplației care transcede ființa noastră și fără admirația față de miracolul vieții ce a fost creată de un Creator, riscăm să ne îndreptăm spre abis.
Doar alternativele reprezentate de iubire (triada Dumnezeu-sine-aproape), umorul calitativ, lectura marilor cărți, respectul față de tradiție/înaintași și propensiunea spre absolut, oferită de chipul Creatorului, ne pot salva de trivialitate, ignoranță și nihilism.
