Într-un context cultural subiectiv, în care scepticismul față de religia creștină și față de credința în transcendent este tot mai fățiș, ateismul, ca formă de anihilare completă a existenței divinității, capătă amploare. Deși pare a fi producția elitelor, acesta nu a fost niciodată un curent dominant.
Sunt două mari tipuri de ateism, conform discursului celui ce se declară ateu:
- Științific – omul de știință, se poziționează strategic pretinzând că el e de partea științei, iar ceilalți de partea opiniei comune (ex. Richard Dawkins, Sam Harris).
- Ideologic – dacă oamenii de știință caută adevărul și pun întrebarea despre cum anume se desfășoară în spațiu și timp legitățile naturii, filosofii preocupați de ideologie pun întrebarea cine deține puterea.
Așadar, pe de-o parte există atei care caută adevărul, reprezentanți ai tiparului științific, ce poate conține motive pertinente, iar pe de alta avem atei ideologizați, reprezentanți ai tiparului ideologic, toxic.
Daca anti-clericalismul/ resentimentul este baza de pornire într-o dezbatere legată de existența lui Dumnezeu, clar nu se va merge pe drumul cel bun. Chiar și cei care pun etichete pe ramurile creștinismului sunt superficiali și pot avea o gândire ideologică (ideologie=putere).
Astăzi, filosofia, antropologia, sociologia, poate chiar literatura, sunt corupte de ideologie. Ateismul ideologic invocă de foarte multe ori argumente filosofice. Foarte puțini ideologi cunoșteau legitățile naturii (majoritatea fiind afoni) și astfel invocau filosofia, care ajunge anexată de ramura ateismului contemporan.
În aceste condiții, atunci când este agresat, creștinul oferă următoarea replică – știința explică, dar nu poate pretinde că înțelege. Explicația și înțelegerea nu sunt același lucru. Să luăm un exemplu: atunci când un analist explică particularitățile unui tablou, încearcă să descopere adevărul, însă acest demers nu presupune înțelegere, comprehensiune. E nevoie de distanță, de surprinderea întregului, de cunoașterea autorului și a motivelor sale. Acest exemplu ne conduce către paradoxul omului de știință – știu totul despre foarte puțin. El poate să piardă miza, anume comutarea întrebării despre cum, înspre Cine.
De la începuturi, societățile au acceptat ideea de Dumnezeu, sub o formă sau alta. Abolirea sacrului este o invenție modernă. Stihiile erau asociate cu zeități (Cupidon, Eros, Afrodita, ca explicații pentru fenomene naturale), iar creștinismul a demitologizat lumea, prin Logos-ul întrupat (Dumnezeu făcut om, nu omul făcut Dumnezeu). Munca de demitologizare au făcut-o, de asemenea, și filosofii. Cei dintâi au fost cei presocratici, Heraclit, Parmenide (fluxul și refluxul în natură, identificarea tensiunii între unul și multiplu, între ce e statornic și ce e schimbător). Grecia e deci spațiul în care demitologizarea naturii s-a produs întâi, folosind știința, așa cum astăzi știința se folosește pentru eradicarea lui Dumnezeu.
În evul mediu, ateismul nu a fost o opțiune fiindcă omul de știință avea umilința de a recunoaște că studiază o parte a realității și că există ceva transcendent. Totodată, rolul Bisericii era unul central în viața cetății, atât fizic cât și meta-fizic. În această lume apar savanți care combină gândirea empirică cu teologia speculativă. Francis Bacon, cel care este considerat părintele empirismului, afirmă Puțină știință ne îndepărtează de Dumnezeu; (mai) multă știință ne apropie de El.
Ateismul e un fenomen târziu în cultura europeană. Cine îmbrățișa ateismul, risca să piardă istoria spiritului și a vieții. Rene Descartes, spune că nu neagă existența lui Dumnezeu, dar să punem experiența în fața oricăror premise, prin metode riguroase, de tip analitic. În sec XVII apare cea mai mare revoluție, cea științifică, datorita descoperirilor experimentale (Copernic, Galileo Galilei).
Biserica a făcut greșeala de a-și extinde competența de la interioritate spre exterioritate, sfidând autonomia științei, aducând severe critici din partea unor reprezentanți ai ateismului științific precum David Hume. Astfel, ateismul se instalează pe canalul filosofiei și științei și ajunge să marcheze saloanele de elită a mediului universitar, influențând chiar și monarhiile. Religia se simte sub asalt, mai ales când Kant spune că manifestarea acesteia trebuie să se producă în limitele rațiunii. Ulterior, în secolul XIX, Darwin ne spune că în spatele tuturor stă aleatoriul, entropia, iar Marx prezintă concepția pre-revoluționară, anume că omul e neajutorat, o victimă în fața unor determinări de ordin economic. Tot în această perioadă, Dostoievski ni-l introduce pe Ivan Karamazov (Dându-i omului libertatea, nu i-ai dat libertatea de a te nega pe Tine?) și Raskolnikov, meta-personaje, precursoare revoluției bolșevice, ideologiilor totalitare de secol XX, precum și curentului ateist actual numit nihilism.
Dumnezeu a murit! afirmă Nietzsche. Adevărurile perene au dispărut. Omul a trebuit să se reinventeze.
