Decizia, ne spune dicționarul, este o hotărâre luată în urma examinării unei probleme, a unei situații. Dar decizia poate să însemne și asumarea unei soluții particulare în raport cu o problema apărută , soluția vizată de tine fiind una dintre mai multe soluții posibile. Astfel, decizia implică și alegerea unei opțiuni, nu doar soluționarea unei probleme.
Decizii, decizii, decizii. Mereu cei înțelepți țin să ne reamintească de povara libertății noastre … Însă, multe dintre aspectele care vizează umanitatea noastră și corpul nostru limitat, nu presupun decizii conștiente. Și asta pentru că ele sunt doar automatisme de care se ocupă fiziologia noastră. Să respir sau să nu respir? Să îmi fie foame sau să nu îmi fie foame? Toate aceste sunt nevoi, necesități care ne se cer îndeplinite pentru a exista sub aspectul condiției umane. Așa că noi nu alegem să le avem sau să ne le avem înaintea conștiinței noastre, noi nu le determinăm existența, tot ceea ce noi putem să facem în raport cu ele, este să alegem ce anume să facem cu ele dată ce suntem confruntați cu ele. Suntem ființe limitate, determinate, noi oamenii, însă cu un potențial uriaș odată ce înțelegem că avem această putere de a alege cum să ne raportăm la ce ni se întâmplă. Cosmosul nu poate fi controlat de către noi, dar ceea ce ne pune cosmosul înainte poate fi acceptat sau respins de către noi. Evident, dacă suntem persoane profund neîmplinite, de exemplu dacă nu am mâncat de două zile nimic, ne va fi mult mai greu să refuzăm o masă caldă. Prin respingerea și reprimarea unor nevoi normale și sănătoase, sau prin neîmplinirea lor la timpul oportun, se poate crea o stare de încordare foarte intensă cu privire la satisfacerea lor. Însă omul, în frumusețea puterii lui spirituale – cea care i-a fost dată de Creator – poate să învețe pas cu pas, puțin câte puțin, să își aleagă atitudinea față de ceea ce i se întâmplă dinspre exterior.
Ne alegem oare noi viitorul, ni-l determinăm și astfel îl controlăm strict prin ceea ce alegem noi? Nici de cum! Nu suntem capabil să înțelegem multitudinea de variabile care modelează realitatea și astfel să luăm hotărâri care să ducă la rezultate certe. Să credem asta ar fi dovadă de infantilism. Și oare atunci ce anume avem de făcut? Să abandonăm orice formă de decizie, să ne închinăm lipsei de sens și să jelim cu orice ocazie statul nostru de victime ale tiraniei sistemului, ale legilor cosmosului, sau a fatalității destinului nostru de creaturi determinate istoric? Sub nici o formă! Pentru că, dacă înainte am vorbit despre dorința de a controla lumea și despre lipsa de acceptare a unei cooperări cu ea, acum ajungem să ne credem controlați de lume și devenim astfel incapabili să cooperăm cu noi înșine. Prin această abordare extremistă capitalul infim, însă real, de libertate pe care noi îl avem ca oameni ne devine inaccesibil.
Viața este o relație, o interconexiune între eul nostru interior și lumea exterioară. Eul privește în afară, în lume, pentru ca astfel să poată să primească experiența lumii în intimitatea subiectivității sale, ca mai apoi să poată să își aleagă atitudinea față de ceea ce i se oferă dinspre exterior. Aici intervine cea mai importantă componentă a deciziei. Conștient de această libertate, poți alege dacă experiențele tale reprezintă obstacole sau oportunități. Dacă alegi să vezi experiențele de viață ca și oportunități, atunci vei fi dispus să primești ceea ce ți se oferă dincolo de deciziile tale conștiente și să transformi posibilități apărute în ceva cât mai bun. Sau există o a două opțiune ce de alege să reziști experiențelor prin care lumea te constrânge din exterior dincolo de puterea ta de a decide. Însă atunci vei fi nevoit să te minți pe tine în mod repetat că lucrurile se întâmplă strict în termenii tăi și să încerci prin repetate manifestări de forță să dai lumii forma dorințelor tale individuale. Însă, cu siguranță, asta este și foarte epuizant. Seamănă cu o încercare de a prinde vântul în strânsoare pumnilor tăi. Să refuzi mereu ceea ce ți se dă și să încerci să reconstruiești totul într-o manieră sintetică. Iată oprimă posibilitate prin care îți poți influența viitorul prin alegerile tale. Poți alege să primești sau poți alege să refuzi ceea ce primești din partea vieții. Asta te poate determina să găsești pace în raport cu ceea ce urmează să ți se întâmple, chiar dacă nu poți prezice întrega cale care îți stă înainte. Sau poți să trăiești într-o stare de violență și de rezistență în raport cu lumea, adică să fii mereu încordat față de inevitabila posibilitate ca dorințele tale să nu împlinească. Te vei trezi într-o luptă cu o fantomă imaginară, pentru că efortul tău risipit va consta în a defini mereu ceea ce trebuie și ceea ce nu trebuie să ți se întâmple ție. E vorba de ceva fundamental în raport cu viitorul tău, fie accepți incertitudinea lui și ai pace, fie te consumi și arzi rapid hrănind iluzia că îl poți controla. Alege!
Și pentru că viața este o relație, o interconexiune între eul nostru interior și lumea exterioară, eul nostru are șansa, la rândul lui, să modeleze spațiul exterior, nu doar să se lase format la nivel interior de ceea ce lumea îi aduce din exterior spre experimentare. Dar și în acest spațiu al creației există abordări bazate pe constrângere și abordări bazate pe libertate. Mai înainte observam faptul că lumea îți aduce înainte multe limitări, adică constrângeri care sunt dincolo de puterea ta de determinare. În raport cu acestea apar două abordări divergente. Ele pot fi văzute drept oportunități și astfel pot fi transformate într-un câștig pozitiv, sau ele pot fi reduse la statutul de piedici în cale dorințelor tale, obstacole care îți împiedică câștigul vizat. La rândul tău, în calitate de creator, poți să ai tot două abordări față de lume. Transferul artei tale, dinspre spațiu subiectiv interior înspre spațiu obiectiv exterior, poate să aibă tot două moduri diferite de manifestare. Poți alege o abordare tiranică, una în care forța ta creativă îi zdrobește pe ceilalți pentru a îi uniformiza în raport cu perspectiva ta. Asta dovedește o imensă fragilitate a sinelui și are de-a face cu acei creatori care nu suportă să fie contraziși sau anulați de dezaprobarea lumii, pentru că a le invalida arta semnifică pentru ei a le invalida sinele. Așa că urmăresc anihilarea oricărei opoziții și fac asta de multe ori prin megalomanie și prin comportament histrionic. Cred că un bun exemplu ar fi Adolf Hitler. Acesta, după ce nu a reușit să se afirma ca și pictor, ca și creator, prin faptul că nu a fost admis la facultatea de arte frumoase din Viena, a căutat să găsească vinovați înafara sa, deoarece durerea de a se confrunta cu ideea că este un ratat, că este incapabil să realizeze ce și-a propus era prea mare. Pentru el a rata însemna slăbiciune și nu îți putea permită să se simtă slab, era prea fragil interior, așa că a căutat să găsească un țap ispășitor pentru acest sentiment abisal de rușine, iar anihilarea acelui vinovat egala în ochii lui puterea sa de a se valoriza pe sine. Câtă înșelare, câtă minciună narcisică! Evident el a avut mult de suferit în timpul vieții sale din Viena, unde a fost confruntat cu amărăciunea și frustrarea de a nu-și vedea visul realizabil, cu lipsurile socio-economice care însoțesc costul vieții zilnice într-un capitală scumpă, precum era Viena, mai ales fără o rețea socială care să îți oferă cadrul necesar unei slujbe remunerate bine, dar și creșterii tale profesionale, însă asta nu justifică sub nici o formă viziunea lui extremistă de dreapta și decizia de anihila un popor întreg doar pentru că nu ai curajul să accepți sentimentul slăbiciunii, respingerii și a nepuței de a te autodetermina Nu e de mirare că a fost un admirator a lui Friedrich Nietzsche, Deoarece acest mare filozof, cel care se considera pe sine drept prea sensibil pentru a fi înțeles de societatea oamenilor “slabi”, susținea că voința de voință este o forță fundamentală în natura umană, o dorință de a domina și de a-și impune voința asupra lumii. El privea această voință ca pe o energie vitală, manifestată în dorința fiecărui individ de a-și atinge potențialul maxim și de a-și afirma puterea și creativitatea. Și Hitler asta a făcut, respins de societate, dat la o parte în raport cu modul în care el dorea să fie admirat și valorizat de către ceilalți, a căutat apoi ca prin violența forței sale interioare, să forțeze societatea să i se închine lui, cel care se considera pe sine creatorul unei națiuni de oameni care nu se teamă să îți manifeste forța și să îi zdrobească pe cei care le stau în cale. Câtă slăbiciune, câtă lipsă de acceptare în raport cu realitatea vieții. Sau poți alege calea aristocrată a puterii, unde, din siguranța interioară a cine ești tu, oferi cu generozitate celorlalți bucuria pe care tu deja o ai în interiorul tău, bucuria de fi cine ești tu în mod profund și autentic. Astfel că nu cauți să îți validezi sinele prin măreția operei tale, ci cauți să micșorezi vastitatea sinelui tău, pe care deja tu o cunoști, printr-un act de micșorare de sine, așa cum se întâmplă în cazul oricărei forme de artă autentică. Din acest motiv o mamă precum a fost fecioara Maria – cea care l-a crescut pe Isus în ciuda stigmei sociale pe care oamenii au pus-o asupra ei. Și asta din cauza modului în care ea a devenit însărcinată, adică mamă – dovedește un sine mult mai puternic decât mulți dintre marii creatori. Isus din Nazaret, vorbind despre el strict ca și om, a fost opera de creației a puterii Mariei de a-și iubii fiul. Nimeni nu o ridică pe Maria la statutul de zeiță, a fost și ea un om ca noi, cu frici și slăbiciuni. Însă ea a știu cine este, și din fermitatea sinelui său a oferit iubire și protecție pruncului Isus. Acesta a fost pentru ea un dar pe care Dumnezeu i l-a pus în pântece, iar ea a spus un da mulțumitor față de ceea ce Creatorul a oferit. A ales să primească darul prin arhanghelul Gabriel și apoi l-a oferit lumii. Pentru că Cel care a mântuit lumea din iubire după ce a crescut, fiind astfel creatorul noii creații, a fost carne din carnea ei. Și astfel ea, fiind mama celui care ne-a iubit și ne-a iubit până la capăt, a devenit la rândul ei o creatoarea, una care a oferit lumii din iubire, din generozitate. Nu una care din dorința de a constrânge lumea să o admire își impune forța și puterea de dominare. Iar asta tradus în limbaj de frumusețe, ar putea să însemne fie expunerea formelor corporale într-o manieră lipsită de respect pentru partenerii de viață a celorlalți, fie manipularea celorlalți prin faptul că tu deții o altă formă de frumusețe decât cea strict corporală, pe care alții o doresc și nu poate avea acces la ea decât în termenii controlați strict de tine. Pe Maria a costat-o decizia ei de a spune da arhanghelului, pentru că astfel ea s-a făcut pe sine demnă de a fi disprețuită. Însă nu doar disprețuită, ci exista o șansă foarte mare ca în cultura vremii ei, ca ea, împreună cu copilul nenăscut din pântecele ei, să fie omorâtă pentru că a rămas însărcinată înainte de a fi căsătorită. Ea nu a căutat admirația celorlalți, ea a știut adevărul a cine este ea în lumina iubirii Lui Dumnezeu și astfel a fost eliberată de povara de a le cerși atenția și admirația celorlalți. Un adevărat creator se micșorează pe sine pentru a se oferi celorlalți, nu încearcă să se mărească pe sine prin realizarea unui piedestal din obiectele pe care le făurește. Hitler în schimb, prin cultul personalității sale pe care l-a instaurat, și-a folosit forța ca să își etaleze sinele și să îi constrângă pe ceilalți să îț adore. Viața celui care alege calea lui Hitler devine un efort de a-ți impune prin forță viziunea interioară. O astfel de viziune își validează valoarea doar atunci când reușește să zdrobească și să înlăture ceea ce îi este opus. Atât timp cât adevărul valorii de sine are la bază o logică a inferiorității și a superiorității, o logică a afirmării sinelui prin înfrângerea celorlalți, este inevitabilă o astfel de abordare bazată pe constrângere și forță. Acesta este modul de manifestare a celor care nu știu cine sunt atunci când rămân în tăcere. Ei au nevoie să vorbească, și să vorbească tare pentru a putea să creadă astfel, că ei contează. Ei au nevoie să fie auziți și chiar să îi acopere pe ceilalți pentru a putea să se considere valoroși. Cât de trist, cât de dureros, să fii mânat de la spate cu un astfel de bici necruțător. De tine depinde cum alegi să ordonezi spațiul care ți s-a dat spre viețuire. Poți să decizi să fii un creator generos prin deciziile pe care le iei și să contribui la o bunăstare personală sau generală, sau poți să devii un dictator, unul care controlează totul după interesul său individual. Iar acest interes nu provine din libertatea și bucuria de a fi odihnit în tine însuți, ci este un interes rigid care vine din nesiguranța celui care are un sine foarte fragil. Acest tip de creator este constrâns de frica de a-și pierde statutul să își perpetueze sinele mereu și mereu, iar asta pentru că el crede că sinele lui este un obiect supus dizolvării. El este speriat de iminenta lui anihilare, cea care îl pândește mereu din umbră dacă nu realizează efortul necesar exprimării lui prin obiecte pe care și alții le pot vedea. Astfel, aceste obiecte reprezintă pentru el la nivel simbolic manifestarea materială a forței sale în raport cu ceilalți, forță pe care este nevoit să continue să o vadă oglindită în fascinația celorlalți față de el, de vreme ce el își cunoaște intuitiv fragilitatea interioară, însă refuză să o asume și să își predea puterea prin abandonarea dorinței de a fi adorat. Pentru ca în acest mod ciclul iluziei măreției sale să poată să fie repetat, atât timp cât poate să alimenteze acest ciclu prin efortul său. Este o alegere grea, o adevărată alegere între viață și moarte, dar este o alegere. Alege!
Aici la Much To Be Told ne pasă de alegeri. Vrem să învățăm să alegem ceea ce ne oferă viața, chiar dacă nu ne convine mereu modul în care ea ne constrânge prin puținile opțiuni pe care ea ni le oferă. Pentru că atunci când vom învăța să ne bucurăm de ceea ce este, viitorul nostru va deveni cu adevărat ceea ce poate să fie. Adică un colțișor de rai și nu o crăpătură în infern. Vrem să învățăm cine suntem cu adevărat dincolo de rolurile pe care acțiunile noastre exterioare ni le atribuie. Să începem prin a accepta care ne sunt limitele și care sunt condițiile în care ne mișcăm, pentru a putea să ne odihnim în spațiul inimii noastre, indiferent dacă exterioritatea ne validează sau nu. Atunci vom putea decide să creăm cu generozitate, să oferim lumii din iubire și nu din dorința de a o constrânge să ne iubească înapoi. Așa că, dacă investești timp pentru a cunoaște cine ești și pentru a-ți găsi odihna în cine ești tu, și nu doar să validezi cine trebuie să fii pentru a fi aplaudat, viitorul tău va veni spre tine prin pace și nu prin efort mistuitor și violență. Alege azi să nu îți impui sinele tău fragil viitorului, alege să nu mai continui să îți spui că viitorul îl va include în virtualitatea sa incertă, dacă tu continui să promovezi aceeași minciună a forței tale inepuizabile. Iar această minciună nu este nimic altceva decât efortul risipit al unor acte compulsive de procreare de sine. Nu!, îndrăznește acum să lași viitorul să aibă șansa sau poate să nu o aibă, să cunoască cine ai fost tu azi. Lasă-te eliberat de povara pe care lumea o pune asupra ta, cea care te presează să faci din numele tău o întrupare a iluziei care spune că tu ai forța să controlezi lumea. Cel care crede că controlează lumea este controlat la rândul său de dorința de a fi valorizat de lume, iar asta se întâmplă doar pentru că nu știe cine este el cu adevărat, doar pentru că are nevoie ca lumea să îi tot reamintească de valoarea sa prin adorația ei ieftină. Aceasta cale a serenității este adevărata cale, pentru că este singura cale! Restul sunt bulevarde aglomerate de mulțimi grăbite, sau poteci întortocheate pe care își pierd mințile căutătorii de himere. Calea celui liber de povara de fi adorat de lume poate să fie străbătută însă doar în momentul prezent. Și asta pentru că ea presupune alegerea moment de moment, a iubirii creatoare în relația noastră cu lumea. Nimic altceva decât să fim constanți ca și generozitate, în relațiile pe care le avem cu ceilalți, cu lumea, dar și cu noi înșine. Este nevoie să ne dăm har pentru a oferi har. Motivul alegerii prezentului ca și reper al acestei căi, este simplu. Prezentul este singura măsură reală a libertății noastre, a libertății de a iubi acum. Vei reuși apoi, ca din acest moment al prezentului să îți faci cunoscut și numele, pentru că puterea ta de a iubi acum, dă acestui nume substanță. Iar trecutul tău, cel în care chiar ai reușit să iubești, îți oferă acces la cunoașterea măsurii de realitate din acest nume pe care îl porți, realitate care nu mai necesită validarea din partea lumii. Iar atunci când tu deja îți cunoști numele, atunci când el îți este accesibil ca și valoare, înainte ca lumea să-l rostească în auzul urechilor tale, devii liber de dorința de a mai fi aplaudat. Alege acum, alege iubirea, alege să creezi cu generozitate prin tot ce faci!
Surse:
