Cu siguranță ți s-a zis măcar o dată în viață că ești prost. Și tot măcar o dată ai fost ofensat de faptul că cineva ți s-a adresat așa. Poate au fost chiar părinții tăi care te-au etichetat așa sau niște puști pe care i-ai avut în jurul tău în copilăria ta, sau poate chiar și acuma unii din apropiații tăi te fac prost mai pe față, mai pe ascuns și încă simți ce înseamnă să fii disprețuit de persoanele din jurul tău. Nu este nimic plăcut în asta! Fie că încă te lupți cu fragilitatea sinelui tău social și te întristezi din cauza umilinței produse de alții, fie că ai depășit această fază și te întristezi pentru imaturitatea oamenilor care au astfel de atitudini, nu contează, astfel de cuvinte, împreună cu emoțiile care le însoțesc produc durere în cel căruia îi sunt adresate, este inevitabil.
Doresc să răspund la trei întrebări în acest articol:
- Ce vrea să spună cineva când îți spune că ești prost?
- De ce încă te doare când cineva îți spune că ești prost?
- Cum poți să te dezvolți la modul real, astfel încât să fii tot mai puțin afectat de această suferință? Sau mai exact, cum putem transforma întristarea noastră, care apare inițial pentru că suntem ne simțim umiliți, în întristare pentru celălalt, pentru micimea morală a acestuia?
- Ce vrea să spună cineva când te face prost?
Conform dicționarului, atunci când cineva spune despre un alt om că el este prost, acesta îl etichetează pe celălalt drept inferior intelectual, naiv sau lipsit de experiența vieții, sau îi atribuie lipsa unor aptitudini pe care cel care rostește cuvântul, le găsește utile. Nu este mare mister, atunci când spui altuia prostule, vrei să-l faci să se simtă lipsit de valoare. Îți exprimi lipsa de apreciere față de el.
Faptul că există oameni care se nasc imbecili este un aspect incontenstabil. Sunt aceștia proști, pentru că sunt incapabili să depășească nivelul de inteligență a unui preșcolar? Că ei sunt incapabili să rezolve probleme de matematică elementare, iarăși e un fapt. Ei se descurcă foarte prost în viața de zi cu zi, de unii singuri. Situații a căror soluționare nu necesită nici un soi de ingeniozitate, pe ei îi lasă neputincioși. Însă sunt ei proști? Dacă îi facem proști, noi le anulăm inevitabil valoarea umană. Altfel spus: pentru că nu reușesc să facă ceea ce majoritatea oamenilor pot realiza fără nici o dificultate, ei sunt intrinsec lipsiți de valoare. Este una a spune că cineva se descurcă prost și este alta a-l face prost. În primul caz vorbim de o acțiune, de rezultatul expunerii cuiva la o anumită situație și la modul deficitar în care acesta a interacționat cu ea, în celălalt caz, când îi spunem altuia prost, îi reducem esența la prostie, îl definim drept lipsit de valoare. Tot aceeași discuție, pentru a o face mai puțin personală, putem să o avem despre o unealtă. Putem spune pentru început că unealta aceasta merge prost, iar asta va însemna ca ea poate să fi reparată sau poate să fie utilizată în alte condiții sau într-un mod diferit decât cel inițial. Până aici, deși lucrurile nu sunt optime, ele pot să fie optimizate. Și este cu totul altă poveste ca unealtă în cauză, să fie una proastă, pentru că, dincolo de toate eforturile noastre pozitive de a o îmbunătății, aceasta va continua să rămână incapabilă de performanță.
Prin urmare, atunci când tu îi spui altuia că este prost, îi transmiți faptul că el nu are nici o valoare, din simplul motiv că el nu îți este util scopurilor tale. Dacă nu ești congruent cu interesele mele, ai face bine să dispari. Problema este că celălalt nu are valoare, adică nu mai merită să existe, doar pentru că tu te consideri punctul fix, raportat la care, valoarea unei persoane poate să fie validată sau invalidată. Trist orizont…
- De ce încă te doare să fii făcut prost?
Da, de ce te doare încă? Care e problema ta că eu te fac prost? Foarte mulți oameni probabil trec pe lângă mine, se uită la mine cum câteodată dezorientat pe stradă, mai ales când sunt într-un loc pe care nu îl cunosc și se gândesc: “Băh, da prost îi și tipul ăsta, uită-te la el, zici că e un pinguin în deșert!”. În fine, fiecare cu nivelul lui de creativitate, când vine vorba despre batjocorirea altora, însă ideea principală este, că mulți oameni poate mă cred prost și eu habar nu am. Mă afectează asta cu ceva? În nici un caz! Din simplul motiv, că eu sunt condiționat de ceea ce cunosc. Mai mult, dacă reacția altuia la ceea ce fac eu nu atinge ceea ce eu cred despre mine, atunci chiar dacă acesta mă face prost și eu sunt conștient de asta, nu rămân afectat. Atât timp cât părerile celuilalt nu au putere de decizie asupra a ceea ce mă interesează pe mine, eu nu pot fi atins. Însă, dacă mă interesează să fiu văzut bine și să mi se confirme valoarea în societate de către ceilalți. Poate chiar mă aștept să nu fiu refuzat, respins sau disprețuit pentru cine eu aleg să fiu. Atunci cu siguranță că voi fi ofensat când cineva mă va eticheta drept prost. Mă voi simți umilit și destabilizat în percepția valorii mele de sine. Este normal să existe un cadrul formal de politețe și respect reciproc, dar toate acestea sunt chestii formale, de conveniență. Oamenii mereu vor găsi moduri de a-și exprima adevăratele păreri și intenții, oricât de protejați am fi în proceduri și protocoale de bună viețuire socială. Pentru că atunci când nu știi cine ești cu adevărat, nu știi să faci balansul potrivit când primești o lovitură, orice adiere de vânt te va destabiliza și îți va distruge fragilul tău castel de cărți, în care tu crezi că împărătești. În cele din urmă, problema nu este că cineva te face prost, problema este că îl crezi și prin urmare vrei să ripostezi. Fie că ai pumnu mare și mușchiul gros, fie că ai limba ascuțită și veninoasă, fie că te mărginești doar la gândurile tale și la batjocuri imaginare.
- Cum poți să te dezvolți la modul real, astfel încât să fii tot mai puțin afectat de această suferință? Sau mai exact, cum putem transforma întristarea noastră, care apare inițial pentru că suntem ne simțim umiliți, în întristare pentru celălalt, pentru micimea morală a acestuia?
Deși stoicii din Grecia antică considerau apatia o virtute, astăzi ea reprezintă mai mult pentru noi un simptom care însoțește dezechilibrele sufletești. Acești filozofi spuneau dacă reușești să nu mai fii afectat de îndeplinirea dorințelor tale individuale aleatorii (să plouă sau să nu plouă, să fie așa sau altele), atunci, conform perspectivei lor, tu devii un om liber și prin urmare virtuos. Nici nu te superi, nici nu te entuziasmezi ci atingi o stare de calm unde toate sunt ce sunt ceea ce sunt, iar asta este suficient pentru tine.
În calitate de adult matur și autonom poți învăța să te detașezi de tine și preferințele tale stricte, însă o astfel de viziune , nu poate să constituie un principiu autosuficient în dezvoltarea unei persoane întregi. Un copil are nevoie să simtă că este important, de la faptul că este luat în brațe și hrănit, până la faptul ca ceea ce spune el este ascultat de adulții din viața lui și este validat ca și real. Asta chiar dacă acea realitate este doar a lui, însă el contează. Ce vreau să subliniez este că o persoană are nevoie să fie luată în calcul și ca și individualitate, pentru a se dezvolta armonios. Pentru ca apoi, să întâlnească și opoziție, limite și constrângere, pentru a învăța să înțeleagă consecințele acțiunilor lui și chiar răul pe termen lung pe care îl pot avea multe din dorințele lui, chiar pentru el și interesel lui reale. Fără această ultimă achiziție, noi oamenii, nu am fi capabili să trăim împreună în comunități și singuri nu am supraviețui. Oriunde apare o neglijare a individualității sau a autorității care reglează apartenența comunitară, pentru ca cealaltă să fie supraexprimată, se nasc dezechilibre interioare profunde. Prin urmare, ceea ce caracterizează sinele unui om sănătos din punct de vedere socio-emoțional, fie el copil, fie el adult, este flexibilitate necesară pentru a putea oscila între cele două aspecte care ne descriu trăirea ca și persoane: individualitatea și comunitatea.
Trăim într-o lume imperfectă, așa că fiecare dintre are o tendință înnăscută spre unul din cei doi poli amintiți anterior, o tendință care, de cele mai multe ori, conduce la dezvoltare unilaterală. Asta, deși oferă anumite avantaje considerabile, de asemenea predispune și spre defecte care însoțesc aceste puncte forte, defecte car ene lasă incompleți ca și oameni. Dacă ești un individualist înnăscut, vei știi foarte bine să îți valorizezi interesele tale, însă va trebui inevitabil să îi excluzi pe ceilalți, iar asta conduce de multe ori la egoism nesănătos, împreună cu izolarea de comunitatea extinsă și ceea ce este bine pentru noi toți. Dacă ești orientat spre apartenență și comunitate, vei știi foarte bine să ții cont și de ceilalți și interesele lor, însă vei avea foarte ușor tendința să îi mulțumești pe ceilalți și te excluzi pe tine, atunci când perspectiva ta poate aduce dezechilibru, chiar dacă este cea corectă. Viața este un dans și toți este nevoie să învățăm să îl dansăm.
Așa că pentru a putea să ne dezvoltăm un sine sănătos și rezilient, unul capabil să nu se simtă umilit dacă este etichetat drept prost, însă nici să nu cădem într-o stare de nepăsare apatică, care să ne facă absenți din relații, este nevoie să ne asumăm nevoia de a învăța dansul vieții. Fiecare are nevoia să își cunoască propriile tendințe, iar apoi să începi să te miști spre centru urmărind celălalt pol. Dacă ești un individual(ist), caută comunitatea și apartenența. Dacă ești cineva care în mod nativ se gândește în primul rând la grup și nu la el, caută să îți asumi propria ta individualitate și cine ești tu, dincolo de posibilitatea respingerii din relațiile tale. Toți suferim de rușinea de a fi cunoscuți cu adevărat așa cum suntem, chiar și acele persoane din viața ta pe care le consideri extrem de autentice. Toți avem nevoi ce se cer îndeplinite, însă pentru a le putea îndeplini integral se cere să ieșim din zona noastră de confort, din zona unde ne mișcăm așa de ușor de bine. Însă dacă acceptăm să dansăm, acceptăm că avem din nou nevoie să învățăm cu să ne trăim viața și prin urmare să fim stângaci la început, vom ajunge să experimentăm într-un mod cu totul nou realitate. Prin urmare, vom ajunge să cunoaștem cu adevărat cine suntem noi, în interioritatea noastră intimă care până acuma a rămas neexplorată. Să ne eliberăm de ceritudinea că nu putem să fim decât cei care am fost nevoiți să devenim pentru a putea să simțim că suntem în control. Treptat ne vom elibera și de pretențiile noastre asupra celorlalți, pretenții cu privire la modul la care noi ne așteptăm ca ei să se comporte față de noi. Vom ajunge aici când, pas cu pas, vom realiza că orice primim este un dar și la fel este și cu tot ceea ce oferim, iar pretențiile noastre sunt cele care stau între noi și fericirea noastră.
Și ce dacă crezi că sunt prost?
După cum l-am auzit pe un nene simpatic, spunând cândva: “Lui Dumnezeu îi place de mine, la nevastă-mea îi place de mine, mie îmi place de mine, așa că eu sunt chiar împăcat, indiferent de ce ziceți voi despre mine.”
Poate chiar sunt prost după criteriile tale, sau poate sunt chiar lipsit de ceea ce tu valorizezi și ai dori să întruchipezi, însă în primul rând sunt o persoană. Așa că valoarea mea este intrinsecă, chiar dacă tu mă placi sau nu, chiar dacă îți sunt util sau nu. Apoi, în al doilea rând, eu sunt asumat cu cine sunt, viața mea are sens și deciziile pe care le iau în dreptul meu mă împuternicesc și îmi oferă siguranță pentru că sunt autentice, ele decurg din cine sunt eu cu adevărat. Știu cine sunt și am oameni care mă prețuiesc pentru cine sunt, iar asta este suficient pentru mine. Așa că, chiar dacă îți stau în cale și pentru tine sunt prost, vreau să înțelegi că nu mă supăr pe tine. Când îți vei face în sfârșit curajul ca să îți asumi cine ești tu cu adevărat în integralitatea sinelui tău unic și real, nu vor mai exista fraieri și deștepți, tâmpiți și șmecheri, vor exista doar oameni, oameni aflați în diferite etape ale maturizării lor. Oameni care duc lupte și fiecare are obstacolele lui personale pentru a crește și a se maturiza. Unii dau cu pumnul în vânt, alții mai și nimeresc. Nimeni nu îți stă în cale, doar tu ești cel care te autosabotezi singur, însă ai învinui pe alții e mai convenabil, mereu asta este calea mai ușoară…
Și Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin!” „Fie curând, fie târziu”, a răspuns Pavel, „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toți cei ce mă ascultă astăzi să fiți așa cum sunt eu, afară de lanțurile acestea.”
Bibliografie:
[1] prost – definiție și paradigmă | dexonline
