Deja știm cu toții că fiecare dintre noi trage pe nas! Unii se rezumă la simpla respirație, alții din tot felul de motive, nesatisfăcuți de ceea ce viață oferă din oficiu, sperând totodată să își condimenteze experiența zilnică cu noi senzații, ajung să prizeze pe nas prafuri care promit deschiderea porților percepției spre extaz.
Cum spuneam și în articolul anterior, ne confruntăm cu o criză mondială în ce privește creșterea consumului de droguri, iar statisticile ne-o arată într-un mod foarte evident2. Doar în 2021 estimându-se că există aproximativ 296 de milioane de consumatori2.1 de substanțe interzise și dacă este să gândim și concret, asta echivalează cu întreaga populație a Statelor Unite. Aceste statistici au fost realizate în 2021, însă problema drogurilor s-a acutizat exponențial, asemenea unui tumori maligne, inclusiv aici în adormita Românie.
Dar de unde se naște oare interesul pentru astfel de experiențe a căror finalitate este distrugerea? Prin această serie de articole, din care acesta este al-II-lea (vezi aici I-ul), voi căuta să discut și să demonstrez faptul că, incapacitatea oamenilor de a fi în relații într-un mod sănătos, este cea care conduce inevitabil la fenomenul adicției.
În articolul anterior am reușit să demonstrez următoarele aspecte: faptul că dorința de a uita cine suntem, ne deschide față de tărâmul adicțiilor și asta pentru că drogurile anesteziază instant durerile noastre recurente. Fundamental noi ne dorim să uităm suferința provenită din lipsa de autenticitate, ce pe care o experimentăm în relațiile noastre disfuncționale. Pentru că doar capacitatea de a fi autentic împreună cu alții pe care îi iubești poate duce la dezvoltarea reală a vieții. Lipsa de autenticitate va conduce la interiorizarea inevitabilă a rușinii și la sentimentul de lipsă de valoare, pentru ca apoi să ajungem să credem că nu suntem vrednici de iubire. Adevărata tragedie este că doar iubirea necondiționată are puterea de a ne vindeca această durere adâncă, însă dacă suntem blocați în rușine este aproape imposibil să ne deschidem față de ea, din simplul motiv că nu credem în posibilitatea acestei iubiri. Această fixație în propria noastră rușine te va constrânge ca să îți dorești o lume doar a ta, o lume unde nu poți fi rănit și respins de nimeni. Aici poți să te simți complet în control și nu mai ai nevoie să fii vulnerabil față de un altul pentru îndeplinirea dorințelor tale. Totodată, această lume egocentrică trebuie să îți ofere o plăcere rapidă și foarte intensă, una care va suplini tot ceea ce tu pierzi în lumea reală prin absența relațiilor de iubire autentică. Evident drogurile îți pot livra asta și încă foarte eficient, așa că, inevitabil, foarte mulți cad în cursa dependențelor.
Continuând procesul demonstrativ din articolul următor, voi căuta să răspund la următoarele întrebări:
1. Cum ajungem să ne comportăm în relațiile noastre din cauza excluderii vulnerabilității sănătoase din ele?
2. De ce această durere nu poate fi depășită fără ajutor din afară și de ce ea conduce la o raportare total nesănătoasă la realitate, una care se traduce în diferite forme de dependență?
3. Care este singura soluție posibilă pentru a ajunge să tragem doar aer pe nas și chiar să fim mulțumiți cu asta?
1. Cum ajungem mai apoi să ne comportăm în relațiile pe care le avem din cauza excluderii vulnerabilității sănătoase din viața noastră?
O relație unde nu este cultivată vulnerabilitatea în mod sănătos, o relație unde nu ți se poate spune nu, ci tot ceea tu ce cauți este afirmarea ta din partea celuilalt, este o relație bazată strict pe control. Și o relație bazată strict pe control, o relație unidirecțională, este o relație disfuncțională prin excelență. Spun că este disfuncțională, pentru că iubirea presupune cedarea controlului în mod necesar. Tu îl alegi pe celălalt în integralitatea lui atunci când îl iubești cu adevărat și altfel tu nu îi dictezi care părți anume din el să manifeste în relația cu tine, adică tu nu îi controlezi comportamentul în termenii tăi stricți, ci îi oferi și spațiu personal de manifestare. Chiar și un părinte care se confruntă cu tantrum-ul unui copil, nu are dreptul să intervină în mod abuziv în comportamentul copilului, pentru că asta iar anula libertatea copilului. O abordare normală presupune atât negocierea treptată între copil și părinte în scopul accesului acestuia la noi forme de libertate, asta pe măsură ce copilul dezvoltă conștiință de sine și autonomie. Însă simultan cu asta și limitarea voinței copilului din partea părintelui, pentru ca libertatea de manifestare a dorințelor acestuia împreună cu limitarea responsabilă a acestora, să îi faciliteze copilului cadrul necesar dobândirii de aptitudini și comportamente, cele care sunt esențiale pentru o funcționare sănătoasă în societatea umană. Fără de iubire, relațiile devin simple tranzacții comerciale, deoarece ne rezumăm la o relație de schimb între diferite forme de servicii, la tarifele pe care ni le impunem reciproc. Ajungem astfel, să nu mai vrem sub nici o formă, să depindem de libertatea celuilalt pentru îndeplinirea dorințelor noastre. Prin urmare, fără includerea vulnerabilității și intimității reale în relațiile noastre, fără șansa celuilalt de a refuza liber dorințele tale, adică să fie liber să te iubească fără a fi constrâns de controlul tău, relațiile noastre se golesc de sens și se transformă într-un un soi de piață socială unde fiecare joacă pe rând rolul de vânzător și rolul de client.
2. De ce această durere nu poate fi depășită fără ajutor din afară și de ce ea conduce la o raportare total nesănătoasă la realitate, una care se traduce în diferite forme de dependență?
Iubirea este singura care vindecă rușinea, pentru că iubirea acceptă necondiționat. Însă, pentru că de cele mai multe ori intrăm în relații cu foarte multă rușine, dezvoltăm inevitabil relații bazate pe control, relații unde vulnerabilitatea propriilor noastre dorințe nu este exprimată, iar rușinea noastră rămâne intactă, ba mai mult, ajunge chiar să crească. Diferența dintre vinovăție și rușine este că vinovăția spune: am procedat greșit, sunt vinovat, ceea ce este corectabil; însă rușinea spune: sunt greșit, ceea ce înseamnă că eu ca și identitate sunt greșit, aspect care nu este corectabil, atâta timp cât ești în mijlocul unor relații, unde acest sentiment de invalidare și lipsă de valoare, ți se reactivează mereu. Da, putem spune că rușinea este un sentiment social și asta pentru că ea presupune experimentarea unui stări de umilință și inferioritate, trăirea în orizontul propriei inutilități, impresia că ești un obiect dispensabil, defect. Ca și copil aceste stări pot fi ușor interiorizate și asta nu în urma unui demers de gândire critică, unul care să presupună asimilarea unor astfel de păreri prin asumarea lor conștientă, ci mai degrabă prin intuiție și identificare cu autoritatea de apartenență, mai exact, pe filiera unei receptivității emoționale ridicate, a unei deschideri non-critice. Revenind la exemplele menționate anterior prin care am prezentat două moduri extreme ca și abordare greșită în creșterea copiilor, putem spune că un copil care nu va fi lăsat să exploreze lumea prin intermediul curiozității și jocului, ci mereu va fi făcut să înțeleagă că el este doar o simplă extensie a nevoilor părinților lui, astfel el se va simți profund controlat și prin urmare va interioriza o rușine profundă în fața dorințelor sale naturale. Astfel va fi nevoit să asume că el este cel greșit pentru că îți dorește așa ceva, din simplul motiv că un copil mereu își va considera părintele bun fără a-și chestiona judecata de valoare, iar asta se întâmplă din cauză că depinde de părinte pentru a putea să supraviețuiască, depinde de părinte pentru a fi în siguranță. Astfel de emoții interiorizate vor constitui un capital consistent de durere care, dacă nu este dizolvat în iubirea necondiționată a altuia, va conduce adultul spre diferite forme de plăcere nesănătoasă în sens adictiv. În celălalt scenariu, cel al copilului răsfățat, acestuia îi va fi luată șansa de a înțelege consecințele alegerilor proprii, inclusiv alegerea pentru exploatarea plăcerii dincolo de orice limite rezonabile. El de mic a învățat că orice își dorește este posibil pentru el, iar ceilalți sunt obligați să îi îndeplinească toate mofturile, pentru că el este special și privilegiat din oficiu. Și el experimentează rușine, însă la un nivel mult mai profund și evident într-un mod inconștient, deoarece el nu este lăsat să se dezvolte ca și om, adică să înțeleagă că dorințele lui au un preț și el trebuie mereu să plătească un anumit preț pentru că îți duce dorințele la îndeplinire. Prin urmare el va cădea ușor în adicție, acest aspect fiind inevitabil în dreptul său pentru că el nici măcar nu a reușit să dezvolte o minimă responsabilitate în raport cu alegerile sale. Asta îl face însă să fie incomplet ca și om și să trăiască în profunzimea sa o stare de umilință, deoarece un aspect important din viața sa este realmente amputat. Acest lucru se întâmplă deoarece este imperios necesar să trăim cu responsabilitate în ce privește alegerile noastre, pentru că doar așa putem să ne simțim împuterniciți cu adevărat.
Niciodată nu vom reuși să ne depășim singuri durerea, pentru că însăși durerea noastră ne blochează de la a ne iubi pe noi înșine în mod autentic și de la a ne lăsa iubiți așa cum suntem noi în limitările noastre. Fie că suntem co-dependenți, adică avem nevoie ca alții să aibă nevoie de noi, fie că suntem narcisici și avem nevoie să fim adorați în permanență, iar ceilalți nu există în orizontul relației decât pentru a ne face pe noi fericiți, fără de iubire necondiționată, mereu vom alege calea viciului, calea adicției și asta pentru că satisfacția e mult mai rapidă. Iubirea ne va forța să ne confruntăm cu propria noastră durere și vom fi obligați să rămânem în relație așa cum suntem, slabi și vulnerabili, fără a mai putea perpetua iluzia că noi suntem în control. Fie ne vom lăsa răstigniți de iubirea altuia, asta dacă presupunem că găsim pe cineva dispus să iubească cu adevărat, fie vom fugi oripilați din fața imaginii propriei noastre dureri și slăbiciuni, pentru că a ne vedea neputința este prea umilitor pentru majoritatea dintre noi. Evident, este mai simplu să dai decât să primești… Câmpia primește apa de la munte, iar muntele e situat mai sus decât câmpia, și oare nu sus vrem să fim cu toții?
3.Care este singura soluție posibilă pentru a ajunge să tragem doar oxigen pe nas și chiar să fim mulțumiți cu asta?
Dacă teza acestui articol a fost că adicția este o problemă de relaționare, asta înseamnă că și soluția pentru adicție este tot în aceeași zonă. Avem nevoie să învățăm să fim în relații într-un mod sănătos, pentru a fi cu adevărat liberi. Singurul mod sănătos de a fi în relații este inter-dependența, altfel cu necesitate vom cădea în capcana dependenței, a co-dependeței, sau a contra dependenței. Este nevoie să ne predăm în fața evidenței faptului că există lucruri în viața noastră care ne țin captivi: fie că sunt drogurile, alcoolul, jocurile de noroc, tehnologia, shopping-ul, pornografia, sexualitatea necontrolată, senzații extreme, muncă și realizări, atenție socială, relații nesănătoase, religiozitate egocentristă, mesianismul lipsit de discernământ, chiar și nevoia pentru justiție este o adicție atunci când alege calea violenței etc. Toate acestea sunt forme de dependențe care ne dau o doză intensă de plăcere, dar care însă, blochează calea spre adevărata împlinire și bucurie în viața noastră. Primul aspect al relaționării, care se cere rezolvat este relația cu Absolutul. Persoanele cu adicții asumate folosesc expresia: Dumnezeu așa cum îl înțeleg eu și este o expresie foarte bună. Pentru că, deși există o mare frumusețe în crezurile religioase sistematizate și validate istoric, ele sunt prea elaborate și complexe pentru a fi asimilate rapid, având în vedere în primul rând gravitatea și urgența nevoii tale de eliberare, atunci când stai în fața unei dependențe reale. Ce ai tu cu adevărat nevoie este să îndrăznești să speri că există Cineva cu adevărat în stare să te ajute, Cineva care este pentru tine, chiar dacă tu ești împotriva ta, iar astfel să găsești puterea de a practica credința necesară pentru a fi eliberat din adicție . Pentru că odată ce ai recunoscut și ai acceptat provocarea de a ieși din locul de dependență unde te situezi, vei constata că în fond tu ești același om, cel care prin alegerile lui greșite a ajuns să fie dependent. Astfel, tu ai nevoie să fii susținut în procesul transformării tale de sine și ai nevoie de resurse uriașe pentru a putea să te depășești pe tine. Ai nevoie să îl asumi pe Acela care este cu adevărat puternic, Acela care este pentru tine, iar asta este absolut necesar în procesul eliberării tale, pentru că lipsa de cedare a controlului te-a adus în locul unde tu ești acuma, adică în lupta cu o anumită formă de adicție. Prin urmare, tu depinzi de credința în Dumnezeu pentru eliberarea ta, iar Dumnezeu pentru că nu caută să te controleze ci să te iubească, depinde în îndeplinirea intențiilor Lui bune pentru tine, de cooperarea ta și de smerenia ta în ce privește neputința ta față de dependență. Acesta este singurul mod posibil pentru eliberarea ta, deoarece doar așa poate să se manifeste iubirea care vindecă rușinea înrădăcinată în identitate, cea care stă în spatele deschiderii față de droguri. Așa arată o relația cu adevărat sănătoasă, o relație interdependentă. Al doi-lea tip de relație este relația cu tine însuți și aici ne este greu tare de tot tuturora, pentru că a avea o relație pașnică cu noi înșine înseamnă a ne iubi așa cum suntem în integralitatea sinelui nostru. Asta privește atât părțile noastre frumoase, cât și părțile noastre frânte, cele care ne produc durere de fiecare dată când le conștientizăm. Însă, dacă relația cu Dumnezeu este una de pace, prin pacea dorințelor Lui bune, pe care El le are pentru noi, vom începe puțin câte puțin, prin smerenie și asumare, să învățăm să ne lăsăm iubiți necondiționat. Mai întâi de către cei care deja știu să iubească și să accepte dincolo de faptul că îi vom dezamăgii intens, mai ales la început. Pentru ca mai apoi, să putem să face noi înșine asta față de noi și față de alții prin iubirea Lui Dumnezeu, care este accesibilă oricui se smerește în mod autentic. Finalitatea acestui proces este faptul că primim puterea de a renunța la iluzia controlului, pentru a găsi în schimb acel loc de odihnă mult căutat, loc care ni se oferă atunci când îmbrățișăm liberi smerenia de a ne ști iubiți necondiționat. Pentru că, deși încă avem zone de slăbiciune în viața noastră, adevărata dragoste găsește mereu un mod de a nu ne respinge, de a ne include în ea, dincolo de performanțe, și de a ne învălui într-o valoare intrinsecă ce nu este nimic altceva decât bucuria de a exista pur și simplu. Tu ca să fii tu cu adevărat, ai nevoie de tine, așa cum ești în acest moment, chiar dacă nu îți place momentan cum ești. Tu nu exiști înafara acestui tine, cel care ține de comportamentele și alegerile tale. Iar atunci când înțelegi că este nevoie să te asumi pe tine integral și alegi să te iubești integral în frumusețea și frângerea ta, iar asta prin iubirea Lui Dumnezeu pentru tine, vei intra treptat într-o relație de pace și acceptare cu tine însuți. O relație de interdependență cu sinele tău autentic, relație care te va conduce la libertatea de adicție. Ultimul tip de relație de care ai parte aici în lume, este relația cu ceilalți, cei pe care probabil i-ai rănit deja enorm. Datorită constrângerilor tale interioare, cele care vizează obținerea formei de plăcere de care ești dependent, ți-ai permis de nenumărate ori să îi anulezi pe ceilalți atunci când ei reprezentau o barieră între tine și drogul tău. Această tip de relație nu poate fi vindecată și restaurată într-o relație de interdependență, decât dacă celelalte două menționate anterior nu au fost transformate deja. Pacea cu Dumnezeu presupune și acceptarea faptului că El aduce diferiți oameni în jurul tău. Oameni care te vor iubi și accepta așa cum ești, iar tu va trebui să te lași iubit de ei, dar și oameni care te vor forța să te adaptezi la ei prin rigiditatea lor, una care nu este întotdeauna greșită, însă de multe ori va fi așa, iar tu ne vei avea de ales. Atunci când rigiditatea altuia se lovește de rigiditatea ta, la fel cum două săbii se ciocnesc în luptă și sunetul metalic însoțește încleștarea, la fel și aici, vei simți nevoia să demonstrezi că ești în control și ție nu ți se poate impune ce anume să faci. Ciocnirea dintre voi va fi inevitabilă, iar conflictul va exploda cu siguranță. Pentru a fi capabil să îl accepți pe celălalt așa cum este el în diferențele lui, va trebui să înveți să asumi acele părți din aproapele tău care te duc la dorința de a-l controla, va trebui să renunți la dorința de a-l uniformiza în raport cu tine, pentru că aceste aspecte vin din nesiguranța ta. Pentru a putea astfel, prin această renunțare la control, să ajungi să îl iubești dincolo de preferințele tale temporare. Prin urmare, va fi nevoie ca ciclul serenitate, detașare, pace să fie parcurs de tine cu intenție clară și într-un mod asumat în repetate rânduri. Acest ciclul al eliberării de dependența de a fi în control începe cu pacea față de Absolut, Dumnezeu așa cum îl înțeleg eu și care este pentru mine și nu împotriva mea și care îi răsplătește pe cei pe care îl caută. Ca în continuarea pacea să intre în domeniul relației pe care o am eu cu mine și să încep astfel să integrez în viața mea psihică conștientă, prin acceptare de sine, atât ceea ce este frumos, cât și ceea ce este frânt în mine. Să pot mai departe să mă detașez față de performanța afirmării de sine și rușinea care o alimentează, culminând în final cu îmbrățișarea iubitoare a cine sunt eu dincolo de succesul lumesc de moment gândit ca și eficiență. Pentru ca în final, din pacea relației pe care o am cu Dumnezeu, pace care mă conduce la adevărata acceptare de sine, să pot să realizez că și ceilalți au nevoie să audă același mesaj al păcii. Că și ei au nevoie să se simtă acceptați așa cum sunt, chiar dacă slăbiciunile lor sunt așa de diferite de ale mele. Că și ei, la rândul lor, au nevoie să li se reamintească că Dumnezeu este pentru ei și nu împotriva lor, chiar dacă există atâtea zone în viața lor care le alimentează rușinea și sentimentul inadecvării față de Absolut. Printr-o astfel de abordare vom reuși să trăim în interdependență cu Dumnezeu, cu noi înșine și în cele din urmă și cu aproapele nostru. Tot ce avem nevoie este să ne lăsăm smeriți la modul sănătos în fața neputințelor noastre ca să ne putem lăsa pe noi înșine din mâini. Să învățăm să primi har în primul rând de la Dumnezeu, apoi de la ceilalți, adică cei care deja știu ce este harul, pentru ca în final să putem să ne dăm nouă înșine har prin harul Lui Dumnezeu, atunci când falimentăm. Și apoi, să ne lăsăm integrați, la rândul nostru în procesul de recuperare a altora, adică să dăm și altora har atunci când ei vor avea nevoie în dreptul falimentelor lor. Din această poziție de smerenie și de milă, vom putea să facem justiție și celor nedreptățiți, altfel în baza egocentrismului nostru înnăscut, acel impuls interior care ne face să ne dorim să controlăm lumea în termenii noștri, ne vom trezi că justiția noastră nu va fi nimic altceva decât o formă de îndreptățire de sine, un act de justificare a dorințelor noastre cu prețul călcării în picioare ale dorințelor altora.
Concluzie
Dependențele sunt rezultatul unor relații deficitare. Fără a permite înțelegerea zonelor de dependență, co-dependență, dar și de contra-dependență din relațiile noastre, nu vom reuși să avem parte de o viață liberă și împlinitoare. Fiecare tip de relație de care putem avea parte în această viață și anume: relația cu Absolutul, relația cu noi înșine și relația cu ceilalți, va fi contaminată de rușinea și durerea noastră interioară, atunci când acestea nu sunt asumate, procesate, pentru ca în final să poată să fie și vindecate. Însă merită să luptăm pentru libertate și pentru o viață trăită din plin, pentru că dacă ne vom alege luptele care merite duse și care trebuie duse, vom găsi acea oază de pace în fiecare sferă a relațiilor noastre. Eu cred că siguranța este o nevoie mult inferioară nevoii de libertate și spun asta pentru că doar o adevărată aspirație spre dezrobire poate să facă omul să devină receptiv față de sensul real al Absolutului. Așa că, dacă vom alege să renunțăm la acele forme de siguranță, de confort, care ne alimentează dependențele, atunci cu siguranță Dumnezeu, cel care este pentru noi și nu împotriva noastră, ne va însoți în procesul dobândirii adevăratei odihne. Relația cu noi înșine, dar și relația cu ceilalți va fi una de pace, iar acea viață care este din belșug, singura viața care merită trăită, se va manifesta natural în timpul dat nouă pe acest pământ.
