De ce îi este foame omului astăzi? De iubire și de sens (Nicolae Steinhardt).
Credința este un concept analogic. Așa cum descoperim un lucru în realitatea creată îl putem descoperi și în cea necreată, concept înțeles de omul arhaic.
Omul este o ființă religioasă, în profunzimea sa (homo religiosus). Este firesc ca înlăuntrul nostru, în identitatea noastră de oameni căzuți căpătată la geneză, să existe foamea de sacru sau foamea de lumină. Însă dacă astăzi spui că ți-e foame de bani, e în regulă, pe când dacă spui că ai nevoie de lumină, ești întrebat dacă ești în regulă.
Omul din vechime raporta imanentul la transcendent și opera cu rațiuni analogice. Acesta se întreba: Ce a făcut omul să merite un apus/ un răsărit de soare? În lumina apusului și a răsăritului, omul religios vedea binele transcendent, frumusețea lui Dumnezeu. Bunăoară, Platon era un mistic care credea că prin acest bine transcendent, Dumnezeu ne atinge sufletul, iar prin asta ne stârnește dorul după El. Aristotel era un raționalist, dar înțelegea că trebuie să existe un prim motor de la care toate lucrurile au pornit într-o mișcare ordonată. Stoicii credeau că există un Logos transcendent, care seamănă prin legități urma prezenței Sale.
Această cosmologie antică este foarte diferită de lumea modernă în care plonjăm prin Descartes, Spinoza, Newton în sec XVII, unde discuția despre Dumnezeu este secundară și tot ce contează e măsurarea lucrurilor tangibile prin instrumente de măsurare. Modernitatea nu mai e interesată nici de credință, nici de slavă, pierzând acest exercițiu contemplativ și mizând pe cel analitic. La un moment dat, a apărut mișcarea relativistă și nihilistă reprezentată de Nietzsche, care a spus că Dumnezeu nu mai există, iar știința nu ne oferă satisfacție. Totodată, Darwin ne arată că omul se trage din maimuță și deci nu este cine știe ce diferență ontologică între acesta și animal. În timp ce Darwin și Nietzsche au făcut acesta operă de deconstrucție, îl observăm pe Karl Marx, care vorbește despre istorie ca o permanentă luptă de clasă, iar în locul iubirii, ceea ce se ascunde în spatele deciziilor oamenilor e puterea și nevoia de control, justificând astfel revoluția care va fi pusă în aplicare mai târziu de Lenin. Mai târziu, apare și concepția potrivit căreia omul e supus unor predeterminări de ordin sexual, prin Freud. Este omul doar victima unor determinări de ordin economic (Marx), accidentelor biologice, cum spune Darwin, și doar o arătare într-un univers absurd, cum ar fi spus Nietzsche?
Toți acești gânditori consideră că omul nu e liber. În spatele faptului că noi suntem, este arbitrariul, accidentul, nu există nici-o rațiune suficientă care să justifice existența noastră pe pământ. Iar astfel plonjăm în lumea absurdului lui Camus, de pildă, și a existențialismului de sec. XX., unde pentru a-și găsi sensul, oamenii se investesc pe ei înșiși în proiecte sociale sau civico-ecologice, întrucât sunt dezamăgiți, lipsiți de Dumnezeu, de conștiința propriei lor libertăți, lipsiți de un orizont istoric satisfăcător, lipsiți de convingerea că întemeierea unei familii ar avea vreun sens. Deci se investesc în cauze ideologice, de ordin social, civic și politic și ard ca o candelă timp de 15-20 de ani după care se sting, suparăți că visele tinereții lor nu s-au împlinit (deși au luptat pentru egalitate, discrepanța între oamenii bogați și săraci crește, deși luptă pentru protejarea mediului, efectele climatice devin tot mai volatile ș.a.m.d.).
Oamenii care se investesc azi în cauze sociale ecologice și civice au toate șansele să fie dezamăgiți. În lipsa sistemului de credință pe care omul medieval sau antic îl avea la dispoziție, omul contemporan este damnat să sufere în curentul existențialist – singurul mod de a trăi în lipsa lui Dumnezeu, spune Camus, e modul eroic al lui Sisif, care duce o piatră în spate, fără a avea însă satisfacția ca piatra va contribui la un edificiu.
Totuși, dincolo de aspectele filosofice prezentate, intervin savanții care ne spun că merită să trăiești deoarece apar noi descoperiri. Aceștia sunt, însă, o minoritate. Nu toată lumea poate duce complexitatea înțelegerii unui fenomen fizic. Știința modernă continuă să facă mari descoperiri, iar acestea sunt uimitoare, edificatoare, chiar necesare, nimeni nu contestă. Însă s-a manifestat acest progres și la nivel lăuntric? Astăzi nu mai suntem capabili să ascultăm simfonii, să reținem psalmi, să ne concentrăm ore întregi pe un lucru, decât cu mari dificultăți. Trăim în cultul divertismentului (nu degeaba Tik-Tok-ul e reprezentativ pentru a estima capacitatea de concertare a multora), acesta fiind sursa mizeriei umane, în sensul pierderii demnității, atunci când ne acaparează.
Pariul emancipării, al maturizării omului nu a fost câștigat. Deși Kant a considerat că doar prin rațiunea critică ne delimităm de infantilism, acest experiment nu se validează. Până la urmă, nu avem evidențele necesare demonstrării superiorității omului modern în fața omului arhaic. Cât despre ororile, abuzurile și patologiile pe care societatea le-a suferit în modernitate (războaie, regimuri totalitare), acestea nu au ca sursă excesul de credință, ci provin mai degrabă dintr-o zonă unde deciziile au încăput pe mâinile ideologilor care nu mai aveau acces la etica iudeo-creștină.
Am lăsat reflexia despre bine și rău în mâinile politicienilor, experților și mai nou, influencerilor, neînțelegând că pentru a face această distincție e suficient să activezi un organ de cunoaștere despre care vorbeau evreii și creștinii în primele veacuri – inima. Granița dintre bine și rău trece prin inima fiecărui om, spune Soljenițîn. Decizia de a face binele sau răul trebuie luată activând simțul moral, recuperând sensibilitatea și apetența cognitivă avute la dispoziție. Chipul Creatorului este încă în noi. Suntem dispuși să-l regăsim?
