Se face că, nu de tare mult timp, am avut o discuție cu cineva care era proaspăt ieșit din vâltoarea adolescenței. Asta dacă este să considerăm vârsta de 20 de ani drept borna superioară pentru această perioadă, pentru că există unii psihologi generoși, care împing această marjă spre 25 de ani. Mă tem însă că trăim într-o perioadă de regresie a bunului simț, iar acest lucru împinge tot mai departe limita adolescenței înspre demența senilă.
Însă persoana în cauză, după cum vom vedea prin afirmația făcută de ea, chiar părea să se îndrepte spre maturitate cu intenție asumată conștient. Spun asta pentru că am avut cu ea următorul dialog succint:
– Care crezi tu că ar fi o achizițe necesară la nivel de aptitudini, pe care orice tânăr are nevoie să o facă pentru a tranzita cu brio intervalul de vârstă numit adolescență și pentru a intra cu ușurință în viața autonomă de adult?
– Orice adolescent are neapărat nevoie să învețe să ia inițiativă!
Un răspuns pe cinste aș zice eu. Sună chiar foarte bine asta, nu?!
Avem nevoie să învățăm să luăm inițiativă în fața problemelor pe care viața ni le pune înainte. Avem nevoie să depășim dependența de autoritățile din viața noastră. Pentru ca prin inițiativele pe care ni le asumăm în calitate de alegeri individuale, să devenim la rândul nostru autorități responsabile când vine vorba de acțiunile întreprinse, însă totodată și pentru a putea să îi ocrotim pe alții în dezvoltarea lor, oferindu-le când va fi cazul cadrul necesar exersării de noi inițiative.
Da, adolescența este un interval al asumării propriei noastre voințe, un timp al însușirii puterii individuale în fața problemelor vieții, iar asta, chiar și cu prețul de a atrage dezaprobarea din partea autorităților de apartenență. Este momentul în care înțelegi la nivel de intuiție emoțională că părinții tăi vor muri. Ei nu sunt nemuritori și atotputernici asemenea lui Dumnezeu, însă tu, dacă vei îndrăzni să îți asumi darul puterii interioare, vei ajunge să fii capabil să îți porți de grijă singur și să poți să trăiești dincolo de protecția părinților tăi. În acest mod ajungi să realizezi că ai în tine puterea de a te descurca, de a reuși, și nu ai nevoie să fii dependent de ei și resursele lor o viață întreagă. Evident, tu faci aceste descoperiri fiind protejat de banii și resursele părinților tăi, inclusiv experiențele lor de viață care te călăuzesc. Astfel că nu este nevoie să-ți asumi direct brutalitatea supraviețuirii pe cont propriu și nu este nevoie să devii brusc responsabil, într-o manieră integrală, de consecințele deciziilor tale individuale. Însă, dacă respingi acest efort necesat, te vei condamna de unul singur la o viață trăită sub povara de a-i mulțumi în permanență pe ceilalți. Tragedia acestui lucru este că asta te lasă inevitabil incomplet în dezvoltarea nta ca și persoană unică. Singura opțiune care îți va mai rămâne, dacă vei alege să rămâi imatur în raport cu voința ta individuală și cu inițiativele care pot decurge din unicitatea ta, va fi să cauți să găsești în permanență noi moduri de a te alina prin plăcere. Nu vei putea să te sustragi din ispita continuă a plăcerii pentru că un sentiment de frustrare latentă continuă va fi starea ta interioară obișnuită. Această frustare îți va consuma miezul vital al inimii tale prin intermediul obedienței și conformismului pe care ți le-ai asumat, frustare care nu îți va permite să ai pace cu tine însuți, pentru că ceea ce ai devenit este mult mai puțin decât ceea ce fi putut să fii.
Atunci ce este festivalul Untold pentru adolescenții care îi trec pragul? Este oare acesta un loc al asumării datoriei față de propria maturizare? Sau este oare Untoldul un spațiu liminal, un rit de trecere dinspre copilărie înspre maturitate, un soi de eveniment inițiatic anual? Este oare extazul experimentat colectiv un răspuns la nevoia de maturizare emoțională?
Mă tem că nu… Și de ce spun asta?
Pentru că nu de anesteziere senzorială este nevoie pentru a depăși inerția naturală a omului pentru maturizare. Ceea ce avem nevoie este de cultivarea receptivității față de realitate așa cum este ea, nu să ne ascundem neîmplinirea în spatele unui scenariu magic pe care dorințele noastre infantile tânjesc să îl considere real. Nu de un scenariu cosmetizat care ne vinde iluzia că toate sunt frumoase și roz, că suferința nu exită și că toate lucrurie sunt posibile. O astfel de abordare este rețeta pentru cultivarea unor indivizi handicapați socio-emoțional, a unor oameni incapabili să facă față sălbăticiei pe care realitatea o incorporează. Tot ceea ce face alegerea permanentă a extazului ca și soluție la problemele existențiale ale vieții, este să ne cultive amnezia față de orizontul măreției pe care maturizarea adevărată ni-l pune înainte. Măreție pe care o câștigăm atunci când explorăm zonele necunoscute din teritoriul vieții noastre, atunci când îmblânzim sălbăticia și reușim să luăm inițiativă în fața provocărilor pe care aceasta le aduce. Este ca și cum cineva are nevoie să facă antrenament pentru o expediție care îi stă în față. Fără acest antrenament specific, el va muri cu siguranță în fața provocărilor expediției. Însă, din cauza faptului că antrenamentul este obositor, el alege să stea în pat și să nu depună efort. În cele din urmă, mușchii i se vor atrofia de tot, poate chiar va ajunge să creadă că nu a știut niciodată să umble, ce să mai vorbim despre cucerirea înălțimilor. O astfel de ambianță, nu este nimic altceva decât pista de lansare pentru viitorii cetățeni ai Minunatei lumi noi, cea pe care Aldous Huxley ne-a descris-o așa de bine.
Nu de extaz senzorial au nevoie viitorii adulți de mâine, viața este oricum destul de palpitantă la vârsta lor, până la urmă sinapsele neuronale ale adolescenților bubuie de dopamină, la nivele net superioare față de un adult. Ei au nevoie să cultive curajul de a-și asuma puterea interioară. Au nevoie să credem în ei, să îi împuternicim și să le fim alături în drumul spre măreție. Să îi asistăm prin faptul că le oferim spațiu și libertate pentru inițiativă reală și practică. Lumea adulților nu trebuie să le devină cunoscută drept lumea celor care au acces la plăceri mult mai intense, nu asta este miza reală a maturizării. Imersarea lor într-o turmă de adulți dezorientați, care caută să găsească sens într-o experiență colectivă, unde individualitatea lor se dizolvă în extaz temporar, le vorbește foarte clar adolescenților despre fuga de realitate și în nici un caz despre asumarea ei.
Adolescenții au nevoie de cei care sunt mai în vârstă decât ei. Adolescenții au nevoie ca noi adulții să practicăm asumarea realității alături de ei, iar asta să îi însuflețească și să le stârnească apetitul, pentru a lua inițiativă în fața problemelor vieții. Atunci când problemele sunt asumate transgenerațional și există responsabilitate practică, aportul comunitar al adolescenților prin luarea de inițiativă în ce privește găsirea și implementarea de soluții reale va fi recunoscut, iar adevărata împuternicire este transmisă natural de la o generație la alta.
Dragi adolescenți și dragi părinți de adolecenți, viața se cere explorată, asumată și celebrată în splendoarea ei. Cautați să cultivați în voi curajul de a străbate cu privirea orizontul, nu vă lăsați amorțiți de senzații care blegesc apetitul pentru adevărata aventură. UNTOLD-ul este mai mult decât un simplu festival, el este simptomul unei societăți care nu își asumă realitatea, o societate care preferă iluzia senzațiilor intense… Alege realitatea dincolo de trucarea ei prin scenarii magice. Aceste măști ieftine te vor face să eviți confruntarea cu adevărul problemelor din viața ta, pentru ca apoi să poți să ai șansa de a lua inițiativă în fața lor. Asta dovedește toxicitatea acestui extaz ieftin pentru că o astfel de abordare va blocha cu necesitate maturizarea ta autentică! Ia inițiativă în fața problemelor concrete și trăiește aventura rezolvării lor!
