Vă spun sincer, toți tragem pe nas! Ce anume tragem pe nas face diferența între noi. Dacă ne rezumăm la aer, atunci tot ce facem este să ne îndeplinim o nevoie perfect legitimă. Însă, dacă pe lângă aer ne delectăm nările și cu niște cocaină/ cristal etc, atunci intrăm deja în zona de nevoi nelegitime, în zona dependențelor și a viciilor. Ne confruntăm cu o criză mondială în ce privește creșterea consumului de droguri, iar statisticile ne-o arată într-un mod foarte evident2. În 2021 s-a estimat că la nivel global existau aproximativ 296 de milioane de consumatori2.1 de substanțe interzise. Asta la nivel concret ar însemna că întreaga populație a Statelor Unite este dependentă de droguri. Aceste statistici au fost realizate în 2021, însă problema drogurilor s-a acutizat exponențial, asemenea unui tumori maligne, inclusiv aici în adormita noastră Românie. Dar de unde se naște oare interesul pentru astfel de experiențe a căror finalitate este inevitabil distrugerea? În această serie de articole voi căuta să discut de ce incapacitatea oamenilor de a fi în relații într-un mod sănătos, conduce inevitabil la fenomenul adicției. Așa că, în demersul demonstrației acestui punct de vedere, voi încerca să răspund la o serie de întrebări, pentru a putea descoperi pas cu pas această nouă înțelegere. Este foarte greu să accepți la modul profund implicațiile pe care o astfel de perspectivă le aduce, mai ales pentru că ea conduce la o profundă zdrobire și mâhnire, însă odată ce faci pace cu ea la modul real, procesul absolut necesar pentru cultivarea unei inimi smerite în fața fragilității intrinseci a vieții, poate să înceapă în tine. Și de ce vorbesc despre smerenia necesară în fața fragilității vieții? Pentru că doar așa se naște asumarea pe deplin a lipsei de control asupra celorlalți și asupra imprevizibilității vieții și evitând capcanele tipice care presupun încremenirea fatalistă sau optimismul romantic exagerat, ai să poți să intri în adevărată logică sănătoasă a milei față de cei prinși în mreaja adicției. Ca apoi, să poate să se creeze în tine educația și curajul unei inimi care are disponibilitatea de a începe să întreprindă acțiuni concrete și constructive. Acțiuni care au cu adevărat puterea de a-i ajuta pe cei dependenți în drumul lor spre eliberare. Drum pe care toți ne aflăm, în fond, cât încă sunt zone în viața noastră care cer să fie simplificate și armonizate cu întregul.
Prin urmare în acest prim articol îmi propun să răspund la următorul set de întrebări, pentru ca împreună, să putem să înțelegem că receptivitatea față de comportamente cu potențial pentru adicție, are ca și motivație principală dorința de a scăpa de rușine. Această rușine precedă deschiderea față de dependențe, pentru că drogul oferă o lume virtuală unde se creează iluzia absenței totale a durerii și a rușinii din momentul prezent, dar și falsa speranță că așa ceva nu va mai experimentată niciodată. În schimb consecințele nefaste ale dependențelor aprofundează sentimentul rușinii care te-au condus la drog, pentru ca în final totul să se închidă într-un ciclu vicios, unul în care lucrurile vin din rușine și duc la și mai multă rușine.
1. De ce ajung oamenii să se deschidă față de experiența plăcerii într-un mod așa de distructiv?
2. Ce fel de durere particulară experimentează oamenii fiind în relații și de ce majoritatea dintre noi suntem incapabili să depășim acest tip de durere?
3. Care sunt tipurile principale de relații pe care noi le avem în viață și care este legătura lor cu structura psihicului nostru?
4. Care este rezultatul inevitabil a acestui tip de durere și ce aspecte ajungem să respingem din noi înșine în urma acestui proces?
- De ce ajung oamenii să se deschidă față de experiența plăcerii într-un mod așa de distructiv?
Dependențele apar deoarece ajungem să depindem de o anumită sursă de plăcere pentru a reuși să ne facem viața suportabilă. Plăcerea de moment ne oferă iluzia unei realități perfecte din care durerea este exclusă, iar orice trăire recurentă a unui sentiment supărător este uitată pentru un anumit interval de timp. Noi, în cele din urmă nu devenim dependenți de plăcere, se prea poate să ajunge chiar să urâm plăcerea pe care drogul ne-o aduce, pentru că consecințelor neplăcute ale adicției sunt foarte reale, însă nevoia de nu mai trăi durerea care apare prin privarea de drog este prea intensă ca să ne putem controla. Prin urmare ne deschidem față de adicție și rămânem în adicție pentru că suntem captivi dorinței de reuși să uităm toate acele emoții dezagreabile și senzații neplăcute, de care altfel nu știm cum să scăpăm. Și pentru că vrem să nu mai simțim durere, adicția va avea putere asupra noastră, însă durerea nu se va dizolva din viața noastră, ci din contră, ea se va statornici și se va acumula în cele din urmă. De exemplu o mamă dependentă de alcool, care consumă intensiv în timpul sarcinii ei, poate să fie conștientă de răul pe care îl face copilului. În schimb, dependența față de starea de fals bine pe care o are atunci când bea, chiar dacă experimentează sentimente de vinovăție în raport cu răul pe care îl produce micuțului, o va face să îți perpetueze viciul, dincolo de consecințele dezastroase inevitabile. Noi devenim dependenți de ceva care ne face rău, pentru că vrem să uităm cine suntem atunci când suntem confruntați cu o durere recurentă care provine din trecutul nostru și de care altfel nu știm cum să scăpăm.
2. Ce fel de durere particulară experimentează oamenii fiind în relații și de ce majoritatea dintre noi suntem incapabili să depășim acest tip de durere?
Acest tip de durere specifică, cel despre care vreau să vorbesc aici, este un aspect de neocolit în viață, în ce privește relațiile noastre interumane. Trăim într-o lume imperfectă, o lume care însă, poate deveni un loc bun pentru locuit, atunci când au loc inițiative socio-politice sănătoase și se formează comunități reale. Avem nevoie de un astfel de deziderat, fără de el nu este posibilă speranța în sensul deciziilor pe care le luăm, speranță care oferă un orizont plauzibil pentru optimizării viitorului nostru în raport cu lacunele prezente. Însă, dincolo de aceste idealuri necesare, pentru majoritatea dintre noi viața de zi cu zi în această lume, presupune pe lângă doza normală de fericire și foarte multă suferință și amărăciune. Această durere despre care vorbesc apare datorită naturii esențial-relaționare pe care noi oamenii o avem, iar ea reprezintă înainte toate, ratarea șansei de a fi autentici alături de ceilalți în cadrul relațiilor pe care le avem. Dacă noi ca și indivizi nu suntem autentici vom fi condamnați să trăim încercând în zadar să îi mulțumim pe ceilalți dacă avem o mentalitate de sclavi, sau să îi tiranizăm pe ceilalți ca să obținem strict ce dorim noi, dacă avem o mentalitate de stăpâni. Însă a fi un om liber presupune, pe de o parte puterea de a ține cont de dorințele celorlalți, validându-le astfel egalitatea cu dorințele tale, însă, pe de altă parte, puterea de a-ți îndeplini dorințele personale, fără a le reduce posibilitatea realizării și prin urmarea validitatea lor, la aprobarea și mulțumirea celorlalți față de ele. Sunt conștient că este un echilibru foarte greu de atins, însă nu imposibil, mai ales atunci când viața este trăită cu asumare personală. Din acest motiv, un copil care va simți în familia lui că el nu contează ci doar dorințele clanului sunt importante, va suferi un blocaj emoțional intens în ce privește libertatea de a-și accepta alegerile personale și asta pentru că opțiunea sa individuală l-ar putea pune în opoziție cu interesul celorlalți. În schimb, un copil care poate face ce dorește el, fără să existe nici un fel de limitare a voinței lui din partea părinților săi, va experimenta la rândul lui un mare blocaj în ce privește posibilitatea de a dezvolta relații sănătoase. Nu va fi în stare să îi vadă pe alții drept egali din punctul de vedere a dorințelor lor personale, mai exact să dezvolte relații de cooperare sănătoasă. Prin urmare, adevărata durere pe care noi o experimentăm în cadrul relațiilor noastre, este durerea născută din incapacitatea de a fi autentici alături de alții care, la rândul lor practică același nivel de libertate împreună cu noi. Incapabili să fim autentici, vom căuta să găsim un surogat pentru această absență a intimității reale. Prin urmare drogurile pot să ne o ofere un spațiu al senzațiilor unde să nu mai simțim nevoia de a ne conecta la nimeni care ne-ar putea răni și respinge, dar, în același timp, să avem parte și de o plăcere intensă care suplinească ceea ce pierdem. Această plăcere își justifică sensul în primul rând pentru că ne anesteziază durerea resimțită circular față de trecutul nostru, iar în al doilea rând pentru că anesteziază durerea pe care o simțim în prezent în fața ratării conexiunii reale. Blocați în lumea plăcerii pe care drogurile ne-o aduc, nu vom mai avea șansa să ieșim din această durere a inautenticității într-un mod asumat, adică prin cultivarea de relații reale și sănătoase, iar asta pentru că drogurile ne vor oferi suficientă consolare cât să rămânem inerți în halucinația autosuficienței noastre. Ne vom minți că nu avem nevoie de nimeni pentru a fi fericiți și ne vom minți că vom reuși să ieșim singuri în cele din urmă din adicție.
3. Care sunt tipurile principale de relații pe care noi le avem în viață și care este legătura lor cu structura psihicului nostru?
Relațiile de care noi avem parte în această lume se împart în trei categorii și ele vizează tipurile de experiențe pe care psihicul nostru le poate avea. Primul tip de relație pe care noi o avem, datorită faptului că existăm în lume este relația cu Absolutul. Absolutul pentru mulți dintre noi este Dumnezeu, așa cum îl înțelegem noi, însă pentru cei care nu cred în Dumnezeu această relație vizează acele elemente din mintea noastră pe care noi nu le discutăm sau chestionăm recurent, ci în mod inevitabil acționăm în baza lor. De exemplu, pentru un om de știință strict materialist, unul care nu acceptă nici un fel de existență a domeniului spiritual și asta pentru că el se află în afara unei validări empirice deterministe, chiar și acele fenomene ale realității precum mintea, nu reprezintă nimic altceva decât o proprietate emergentă a materiei, adică ceva care se naște strict din materie. El este nevoit să creadă asta pentru că Absolutul lui este materia, sau mai exact înțelegerea lui curentă asupra materiei. Astfel că, pentru el, tot ceea ce este indeterminabil din punct de vedere material, cu necesitate nu există. Absolutul este setul de axiome a fiecăruia dintre noi, setul de trebuințe, iar în raport cu Absolutul nu putem intra decât într-o relație de acceptare și de predare a facultății noastre critice, iar asta pentru că ele reprezintă truisme pentru logica rațiunii noastre. Eu pot să nu accept validitatea teoremei lui Pitagora, însă asta nu înseamnă că ea nu mai continuă să fie la fel de validă, în ciuda aprobării mele față de statutul ei de adevăr matematic, însă odată ce eu am acceptat-o, ea devine un truism pentru mine, un adevăr care este evident prin sine însuși. Următorul tip de relație pe care noi îl experimentăm este relația cu noi înșine. Oare cum vine asta, pot eu oare să fiu într-o relație cu mine însumi? A fi într-o relație bună cu tine însuți înseamnă să te asculți pe tine ca și individualitate și modul tău unic de a fi, pentru a nu ajunge să impui asupra ta Absoluturile altora, care oricum pentru tine nu fac sens. Doar așa ajungi să accepți înțelegerea ta personală a Absolutului, ca apoi să poți să fii liber să trăiești în pace cu cine ești tu în mod autentic. Asta nu înseamnă să invalidăm imperativele morale, ci să reușim să depășim sentimentele de frică, rușine și vinovăție, care ne copleșesc atunci când ajungem să depindem de alții pentru a ne simți bine și în siguranță, înainte să putem să fim asumați cu cine suntem noi. Ultima modalitate de a relaționa, dintre cele accesibile oamenilor, este relația cu ceilalți. Acest tip de relație devine inevitabil pașnică, dacă ne-am asumat propria înțelegere asupra Absolutului, iar ca urmare, am ajuns să ne bucurăm de noi înșine și să nu fim în război cu cine suntem noi. Este logic ca odată ce suntem pașnici cu noi să ne dorim și pentru ceilalți același lucru, nu poți să îi iubești pe ceilalți mai mult decât te iubești pe tine, după cum spune Sfânta Scriptură. După ce aceste relații au fost vindecate, putem să devenim preocupați să de mediul înconjurător, pentru că la fel cum avem nevoie și de Absolut și de ceilalți pentru a fi noi înșine cu adevărat, avem nevoie și de natură, atât noi pentru a ne hrăni și susține, cât și generațiile care vor urma. Însă toate aceste tipuri de relații particulare au corespondent direct în domeniile experienței noastre psihice: Absolutul vizează acea zonă a necesității, acele structuri de bază pe care ne clădim dreptul la libertatea de alegere, dar ne și justificăm propriile alegeri. Sinele este expresia individuală a cine suntem noi, prin dorințele noastre personale, iar ceilalți sunt comunitatea noastră de apartenență care la un nivel mai profund sau mai superficial, împărtășește cu noi diferite forme ale Absolutului. Fie că sunt prietenii noștri cei mai apropiați, partenerii de viață, sau concetățenii noștri care, prin faptul că locuiesc împreună cu noi același teritoriu își asumă în mod implicit o sumă de obligații pe care orice cetățean al unei țări le are. Așadar, deși noi suntem cu necesitate în relație cu alții, adică cei care nu sunt eu (Absolut, sine, ceilalți), fiind în trup acesta de carne noi ne raportăm în primul rând la noi înșine și astfel problemele și durerile aferente oricărei forme de relaționări defectuoase, le simțim și resimțim în cadrul subiectiv al intimității noastre individuale.
4. Care este rezultatul inevitabil a acestui tip de durere și ce aspecte ajungem să respingem din noi înșine în urma acestui proces?
Rezultatul inevitabil al ratării în ce privește pacea din relațiile tale cu Absolutul, cu tine însuți și cu ceilalți, duce la dezvoltarea unei rușini profunde în raport cu cine ești tu cu adevărat, atunci când se bune problema de a te bucura de viață împreună cu alții diferiți de tine, într-o manieră autentică și personalizată. Această rușine nu ne mai permite să fim vulnerabili în relații, să putem să ne acceptăm nevoile personale reale și să avem libertatea de a le comunica celorlalți într-o manieră nonviolentă, într-un mod care poate să le permită acestora să ne refuze. Dacă ai fost un copil tiranizat de dorințele altora, iar tu nu ai contat deloc ca și individualitate, vei fi neputincios când va fi vorba de a exprima ceea ce tu îți dorești cu adevărat, iar dacă ai fost un copil răsfățat nu vei fi capabil să îți exprimi punctul de vedere cu seninătatea celui care poate accepta refuzul, ci vei fi tentat mereu să smulgi de la ceilalți ceea ce tu îți dorești. Fie că vei apela la viclenie, fie că vei apela la forță, mereu vei căuta să obții doar ceea ce tu îți dorești. Deci, a nu știi cum să fii într-un mod sănătos în relații, te va conduce inevitabil la cronicizarea sentimentul de rușine, deoarece orice formă de vulnerabilitate în relaționare, orice posibilitate de a fi respins în dorințele tale individuale, va reprezenta echivalentul psihic al morții pentru tine. Și pentru că nimeni nu vrea să moară, ci toți vrem să trăim, vom ajunge să preferăm o altă lume, o lumea iluzorie în care să putem evada, o lume unde să nu mai trăim nici una din emoțiile care ne consumă pacea. Lumea aceasta însă are un preț, pentru că ea nu este reală, ea nu este ceea ce deja avem, ea este un produs artificial pentru care trebuie să plătim din plin. Drogurile sunt scumpe, însă sănătatea la nivel fizic, emoțional, social, spiritual pe care o pierdem este și mai scumpă odată ce o pierdem. Acest preț așa este așa de mare pentru că recâștigarea acestei sănătăți pierdute, presupune cedarea controlului altuia în procesul vindecător și asumarea confruntării cu durerea care te-a condus la dependențele tale.
Rușinea față de cine suntem ne constrânge să ne dorim uitarea, iar drogurile oferă asta la modul instant. Rușinea ne blochează autenticitatea, iar relațiile pe care le avem devin incapabile să ne ofere contextul necesar de iubire pentru a depăși această rușine fundamentală. Rușinea este un sentiment social, pentru că ea se naște prin relaționare inter-umană și ea afectează la toate nivelele. Fiecare tip de relație pe care o avem în viața noastră este contaminantă, fie că vorbim despre relația cu Dumnezeu, cu noi înșine sau cu ceilalți. Așa că indiferent de tipul de relație în care ne putem angaja în viața asta, această rușine va fi mereu interiorizată și simțită în noi înșine, în carnea noastră personală, pe care o avem la purtător. Și acest loc interior al rușinii față de libertatea de a fi noi înșine cu adevărat va fi durerea noastră primară, spațiu din care vom acționa în toate relațiile noastre viitoare, fără ca iubirea care acceptă necondiționat să poate să ne vindece. Rușinea te transformă fie într-un cerșetor viclean, fie într-un dur insensibil, însă adevărata noastră vulnerabilitate, cea născută din dorința de a fi iubiți și întregiți în cadrul unei relații libere, ne va deveni necunoscută și inaccesibilă, deoarece confruntarea cu ea existența ei, cât și cu ratarea noastră de a o realiza, ar reprezintă o durere mult prea intensă pentru noi ca să putem să îi facem față. Drogurile oferă un anestezic temporar acestei dureri, însă din cauza capacității corpului de a se adapta la droguri, efectele acestora scad considerabil în timp, fiind nevoie de droguri tot mai puternice și doze mai mari și mai dese pentru a obține efectul căutat.
Însă prețul căutării plăcerii și împlinirii înafara realității vieții este moartea. Pentru că că orice iluzie are un preț imens pentru a fi păstrată în existență în fața realității. În acest caz prețul pe care îl vei plăti este sănătatea trupului tău, ravagii imense la nivel socio-emoțional și în final moartea spiritului tău, care se va simți treptat tot mai singur în carcasa trupului tău vlăguit de această iluzorie plăcere.
Alege viața, alege realitatea!
Bibliografie:
- https://www.etymonline.com/word/dependency
- Statistici dependențe droguri la nivel global:
- What Causes Addiction & Depression With Johann Hari | Rich Roll Podcast
- Everything you think you know about addiction is wrong | Johann Hari | TED
