Întrebare E-Biblia:
“Întoarcerea oamenilor la Dumnezeu este afectată de faptul că creștinismul este așa divizat și sectar?”
Biblia ne spune în Evanghelia după Ioan 6:44 faptul că: Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis;[…], iar în Romani 9:16, apostolul Pavel precizează : Așadar nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă.
Astfel că putem afirma faptul că Biblia este destul de explicită cu privire la modul în care decurge întoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Biblia evidențiază faptul că asta ține în primul și în primul rând de Dumnezeu și nu de om, că inițiativa este la El și nu la noi. Chiar numele lui Isus, nu înseamnă nimic altceva decât afirmația că Domnul mântuie, El este cel care mântuie. Ceea ce își dorește însă Dumnezeu de la noi este să ne facă părtași planurilor Sale, să umblăm în faptele bune pregătite de El pentru noi (Efeseni 2:10). Însă ca acest lucru să se manifeste prin noi, adică prin biserică, se cere ceea ce apostolul Pavel exprimă în 1Corinteni 1:10 și anume: să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți în chip desăvârșit într-un gând și o simțire.
Domnul Isus Cristos sintetizează această atitudine în Evanghelia după Ioan 13:34-35, atunci când El spune:
Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.”
Unitatea în dragoste este ceea ce caracterizează adevărata biserică a Lui Cristos și nici de cum divizarea sau împrăștierea. Iar atitudinea matură în privința interpretărilor secundare este indicată de apostolul Pavel când spune în Filipeni 3:15,16: […] și dacă în vreo privință sunteți de altă părere, Dumnezeu vă va lumina și în această privință. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeași părere, să umblăm la fel. Toate acestea le poate spune pentru că el este focalizat pe un singur lucru: alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos Isus(Filipeni 3:14) și astfel ceea ce contează cu adevărat este: propovăduirea lui Isus Hristos, și pe El răstignit (1 Corinteni 2:2). Pentru că: dragostea lui Hristos ne strânge, fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. Și El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei (2 Corinteni 14,15). Doar așa Isus Cristos poate fi propovăduit și doar așa mesajul Evangheliei primește puterea de a fi declarația de victorie a împărăției Lui Dumnezeu asupra morții. Deasupra problemelor prin care umbra morții se manifestă în viețile noastre personale.
Multitudinea denominațională în creștinism are de a face și cu slăbiciunea oamenilor, care sunt plini de ei și gata de divizare pentru ca punctul lor de vedere să găsească afirmare. Însă și cu faptul că Dumnezeul Scripturii, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov este un Dumnezeu personal și anume un Dumnezeu care ne cunoaște pe fiecare pe nume și nu ne neagă individualitatea și personalitatea. Personalitatea este un dar de la Dumnezeu, un dar al unicității noastre. Însă rupturile se nasc, atunci când individualismul și suficiența iluzorie a propriului punct de vedere, găsesc supremație în afara unei relații de dragoste. Astfel unicitatea celuilalt și părerile sale diferite sunt excluse și desconsiderate.
Întoarcerea oamenilor la Dumnezeu nu este afectată de faptul că creștinismul este așa divizat și sectar. Dumnezeu nu este afectat niciodată de neputința noastră, pentru că El este atotputernic. Noi suntem afectați de centrarea pe sine din inima noastră, care nu este nimic altceva decât o atitudine de răzvrătire față de dragostea Lui Dumnezeu pentru cel care este aproapele nostru și care vede lucrurile diferit față de noi. Astfel prin inima noastră necredincioasă ne lăsăm despărțiți de dragostea Lui Dumnezeu și de binecuvântarea pe care El dorește să o dăruiască în mijlocul nostru. Pentru că Dumnezeu este dragoste, iar dacă urmăm căile alese de inima Lui, El aduce bucuria prezenței Sale în mijlocul nostru, dar și libertatea în unitate, cea care urmează întotdeauna prezența Sa.
Sectă versus Cult
Merită totuși să acordăm puțină atenție și terminologiei. Nu pentru că au cuvintele putere în ele însele, ci pentru că atunci când sunt aranjate în contextul necesar, o semnificație foarte utilă distincției, poate să însoțească cuvintele folosite. Așa că acolo unde există inimă bună și predispoziție spre înțelegere, distincția necesară se poate realiza, iar clarificarea care însoțește bunul discernământ are loc.
În Combatting Cult Mind Control1, Steven Hassan prezintă ceea ce el numește modelul BITE. Astfel că în cadrul unui cult vorbim de control la nivel de comportament al (B – behaviour) indivizilor din cadrul cultului. Control la nivelul informației (I – information), adică are loc o propagandă la nivel interior. Adevărul prezentat este distorsionat, dar și sursele externe de informare sunt interzise. După informație, vorbim de control la nivelul gândirii (T – thinking). Astfel are loc înlăturarea oricărei posibilități de subminare a liderilor și a politicilor cultului prin gândire critică, dar și cultivarea unei mentalități tribale de noi vs. ei. Pentru ca modelul să se încheie cu controlul emoțional (E – emotions), iar aici vorbim despre inducerea unor sentiment apăsătoare de către cei aflați la putere, cu scopul manipulării membrilor cultului. Se realizează asta prin inducerea unor stări de rușine, vinovăție, frică, tot acel spectru emoțional necesar condiționării negative la nivel social.
Deci, atunci când vorbim despre secte sau denominațiuni, nu vorbim și despre culte controlatoare. Adică, acele grupuri sociale închise, care sunt descrise pe larg în cartea Combatting Cult Mind Control. Definiția sectei conform Dexonline este: Comunitate religioasă desprinsă dintr-o religie mare (creștinism, islam, budism etc.), în vederea practicării unui cult independent, bazat pe o doctrină proprie. Așa că, în cadrul unei noi secte religioase, are loc dezvoltarea unor forme doctrinare diferite, care vizează aspecte teoretice și practice, cu scopul accentuării anumitor aspecte, pe care noua sectă le consideră foarte importante. Iar asta se realizează prin reinterpretarea autorității din cadrul religiei din care noua sectă face parte, în contextul unor evenimente istorice particulare, care aduc cu ele și niște nevoi particulare. Cuvântul „sectă” este folosit pentru a exprima cuvântul grecesc „hairesis”, iar în traducerea realizată de Dumitru Cornilescu acesta apare de cele mai multe ori prin termenul „partidă”. De asemenea merită menționat că „hairesis” reprezintă și rădăcina etimologică a cuvântului erezie. Deci când aceasta nu este interpretată din perspectiva unui control politic, ea poate să semnifice și o nouă achiziție hermeneutică în dreptul tezaurului de semnificații, pe care o religie îl are în ea. Da, sună bine și foarte corect politic, o astfel de definiție a ereziei, însă consecințele unei astfel de perspective au consistență faptică densă și o bătaia istorică foarte lungă. Deoarece, atunci când vorbim despre păcat, nu vorbim despre o eroare de gândire, despre o simplă greșeală de interpretare a textelor sacre, ci vorbim despre ceva cu impact existențial foarte concret. Însă, am precizat acest aspect pentru a înțelege faptul că ruptura este o necesitate, atunci când interpretarea anterioară a autorității religioase, justifică abuzul și suprimarea libertății personale în raport cu o clasă de privilegiați în mâna cărora este puterea. Reforma protestantă este un bun exemplu în acest domeniu. Deci, nu este nici o problemă în a afirma faptul că urmașii Lui Isus Cristos de la începutul bisericii, adică primii creștini, au format o sectă a iudaismului, o erezie în raport cu gândirea iudaică oficială din acele vremuri.
Deși unele denominațiuni creștine se numesc pe sine culte ca și formă de organizare instituțională(ex. Cultul Baptist, Adventist, Penticostal), ele nu caută să cultive la nivel de politică internă o abordare precum cea din modelul BITE. Astfel de extreme și manipulări apar mereu atunci, când comunitatea se închide în sine și exclude dialogul cu exteriorul. Puterea se concentrează în mâna a puțini, iar controlul disciplinar devine o formă de excludere socială, de ostracizare. Dar acest tip de dinamică socială, nu este caracteristică strict religiosului, ci mai degrabă sferei religios-politice. Avem de asemenea nenumărate exemple care se pretează strict zonei politice, unde guverne care s-au declarat pe sine seculare, precum comunismul, nazismul și fascismul, care au devenit forme cultice de adorare a puterii politice. Acestea creează în elaborarea lor socială, culte ale statului și ale națiunii, care capătă dimensiuni extremiste și lipsite de corespondență faptică consistentă. Un alt cult des întâlnit în practica politică este cultul personalității conducătorului patriei, o formă de întrupare lumească a figurii mesianice. Și evident cultul forței, pentru că astfel de state doresc să insufle iluzia paradisului realizabil la nivel terestru. Un astfel de vis care vizează ridicarea pământului la cer, are nevoie să împingă orice îi stă în calea îndeplinirii sale la o parte, iar asta folosind forța, în mod evident. În acest loc unde totul abundă de măreție, puterea manifestată în realizările statului, ajunge să strivească individualitatea cetățeanul aservit sistemului politic. Cred că istoria a făcut destul de evident faptul că peste tot în aceste religii de tip stat (sau religii rasiale, precum în cazul nazismului) modelul BITE se implementează de fiecare dată. Cu toții cunoaștem povești înfiorătoare, sau măcar am auzit despre existența lor, povești care surprind modul brutal prin care Gestapo-ul, NKVD-ul, KGB-ul sau Securitatea noastră românească , te sălta cu forța în miez de noapte, pentru ca apoi ai tăi să nu mai știe nimic de tine. Așa că cei care se închină forței, cei care nu cunosc libertatea, vor justifica în cele din urmă necesitatea folosirii forței la modul opresiv. Ei vor considera că strivirea imediată a oricui stă în calea planurilor lor, nu este o opțiune, ci o obligație.
Cultul, ca și formă de patologie socială, este un flagel pe care tot timpul va fi nevoie să îl eradicăm. Iar pentru a putea să îi oprim dezvoltarea, este nevoie de vigilență și precauție. Mentalitatea de trib, de clan, de noi vs. ei, însoțește mereu și mereu indivizii care preferă siguranța în locul libertății. Iar noi oamenii suntem slabi, preferăm să aparțin decât să fim noi înșine și să ne asumăm verticalitatea valorilor personale și libertatea deciziilor proprii. Astfel că mereu cât suntem vii, va fi nevoie să ne păzim de ispita omogenizării sociale. Vom căuta mereu să ne cumpărăm sentimentul siguranței cu prețul afilierii noastre. Ne mințim astfel că alții vor avea grijă de noi și anume tribul, grupul, statul, iar noi vom putea lenevi în continuare în confortul propriei noastre cuști. Cristos ne cheamă într-o familie, un spațiu al iubirii creative, un spațiu unde unicitatea fiecăruia este valorizată și respectată, iar dragostea și libertatea coexistă într-o armonie pașnică.
Prea idealist, nu? Oamenii au nevoie de frică și control pentru a continua să existe, ar spune criticii sociali. Prin asta nevoia de predicție este satisfăcută, iar sentimentul supraviețuirii este asigurat.
Și da, așa este: oamenii au nevoie de control și frică pentru a exista, pentru a perpetua un banal rol social. Însă ei au nevoie de iubire, doar de iubire pentru a trăi autentic, pentru a avea parte de o viață plenară, și nu doar una de supraviețuire.
Istoria ne arată că Dragostea s-a întrupat și a locuit printre noi, însă ține de noi să ne dăm la o parte cu ale noastre drame și fixații, pentru ca ea să vină și să își facă lucrarea, iar unitatea în dragoste să fie ceva tangibil, nu doar un ideal proclamat, o utopie epuizată de sens prin lipsa de corespondență cu realitatea. Știm cu toții, cât sunt de obositori cei care doar vorbesc de idealuri, dar nu caută să le întrupeze în mod practic și activ. Putem concluziona spunând că acest spațiu al cedării puterii de a controla, care este în aceeași măsură un spațiu de primire a puterii de a fi viu, acolo dragostea apare spontan și natural între cei care se angajează să practice asta. Cu cât mai mulți fac asta, cu atât unitatea și libertatea reală apar mai repede!
Așa cum spun americanii: Et pluribus unum!
Bibliografie:
