Muzica și sacrul – o perspectivă creștină

Psalmul 149:1-4 

Lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Domnului o cântare nouă, cântaţi laudele Lui în adunarea credincioşilor Lui! Să se bucure Israel de Cel ce l-a făcut, să se veselească fiii Sionului de Împăratul lor! Să laude Numele Lui cu jocuri, să-L laude cu toba şi cu harpa! Căci Domnul are plăcere de poporul Său şi slăveşte pe cei nenorociţi mântuindu-i.¹

Muzica pe care oamenii o creează este o reflectare, la nivel artistic, a eternității pe care omul o contemplă în creaţia Lui Dumnezeu. Acceptarea acestei viziuni asupra muzicii, și anume investirea ei la rangul de mijloc de explicitare a revelației, are consecinţe importante pentru creştinism. În accepţiunea teologului Toma d’Aquino, frumuseţea este splendoarea ordinii². În continuarea acestei logici estetice, trasate de sfântul catolic din secolul al XIII-lea, muzica trimite spre ordinea instituită de creator. Ea devine astfel o celebrare, o stare de uimire exuberantă în fața gloriei acestei ordini, dar și o adorare a celui care ordonează lucrurile spre binele nostru. Închinarea este o caracteristică fundamentală a omului aflat în fața perfecţiunii divine, care se naște odată cu privilegiul descoperirii lui Dumnezeu. De aceea, omul este dator să I se închine şi să-I înalţe lui Dumnezeu cântări de laudă şi mulţumire împreună cu toţi sfinţii.³ Și astfel, cei aleși, adică sființii, nu mai sunt cei puri, cei neatinși de lume și de zbaterile ei, ci ei devin cei prin care frumusețea perfecțiunii divine este mărturisită, pentru ca lumea, împreună cu ei, să fie purificată de căderea în sine. Și asta pentru că lumea nu are în ea însăși această frumusețe, ci ea doar o reflectă.

Prin urmare, dacă dorim să vorbim despre muzică și sentimentul sacrului, vom trata pentru început criteriile pe care bisericile istorice le-au definit pentru departaja muzica sacră de cea profană. Un foarte bun exemplu sunt instrucțiunile privind muzica bisericească din cadrul actului de tipul Motu Propio, oferite de papa Pius al X-lea în 1903. Ele stabilesc trei criterii majore, care sunt necesare pentru ca muzica să fie validată drept sacră.^4,5

Primul criteriu privește chiar conceptul de sfințenie și modul în care biserica vede acest aspect în cadrul slujbelor sale. În acest caz, vorbim despre sfințenie în contradicție cu profanitate. Termenul profan își are originea într-un termen latin profanus, care înseamnă, literar vorbind, spațiul din afara templului. Prin urmare, sacrul, în muzica eclesială, are de-a face cu caracterul special pe care ea îl are în raport cu ce se întâmplă în cadrul comuniunii sfinților. Adică cei care se adună împreună pentru a celebra realitatea mântuitoare a jertfei și învierii Lui Cristos. Astfel, muzica noastră de închinare se cere să fie departajată de lucrurile pe care le urmărim ca cetățeni ai imperiului acestei lumi. Dacă noi căutăm ceea ce lumea valorizează și nu ceea ce o inimă sfințită iubește, cu necesitate vom ajunge să trivializăm și să transformăm muzica într-un bun comercial. Căci Dumnezeu dăruiește, nu vinde mântuirea. Sau la polul celălalt, să transformăm muzica sacră într-o formă de artă elitistă care mângâie finețea intelectului, dar lasă trupul imobilizat în propria formă de înghețare.

Cel de al doilea criteriu vorbește despre excelența formală, despre ridicarea la nivel de artă a acestei muzici, pentru ca mesajul ei să fie acurat și eficace. Altfel spus: lauda la adresa Lui Dumnezeu se cere să fie asociată cu excelența. Un accent prea ridicat asupra acestui aspect poate duce spre o rigidizare formală, cu prețul excluderii autenticității din actul de laudă. Se naște astfel o respingere a celui needucat din punct de vedere teologic și estetic, iar noi știm că toți stăm la aceeași masă cu domnul și mântuitorul nostru Isus Cristos. Însă, cel de al III-lea criteriu propus de papa Pius al X-lea, vine în echilibrul primelor două. El reușește astfel, să armonizeze și să uniformizeze posibilitatea experimentării sacrului prin intermediul acestei muzici.

Cel de-al treilea principiu vorbește despre universalitate și impactul pe care această muzică sacră are nevoie să-l manifeste asupra tuturor ascultătorilor. În sensul că, dincolo de cultură și etnie, dincolo de limba vorbită care permite, prin semnificațiile ei, accesul la înțelesul conceptual al mesajului, muzica sacră trebuie să invoce / sau să evoce ? sentimentul închinării și al venerației în oricine o ascultă. Închinarea vorbește,  astfel, despre smerenie, despre limitarea făpturii noastre fragile și despre întâlnirea cu Cel care ne conduce destinele, dincolo de puterea noastră de a prezice și de a controla realitatea. Așa că o astfel de muzică are nevoie să evoce în cel care o ascultă caracterul slavei și măreției divine, cea care copleșește și depășește înălțimea spiritului uman.

Însă, toate aceste principii, în cazul de față, vorbesc despre faptul că muzica sacră are rolul de a oferi cadrul optim pentru ca mesajul Evangheliei să își facă proclamat adevărul transformator. Nu contează că ne referim la liturghia bisericilor catolice și ortodoxe sau la slujba desfășurată în mediul protestant. 

Însă, acest adevăr care transfigurează inima în abisurile trăirii ei este strâns legat de modul în care sfințenia Lui Dumnezeu se manifestă în cadrul mesajului biblic. Fără a înțelege sfințenia Lui Dumnezeu, și aici nu mă refer la categoriile conceptuale care au fost folosite să o descrie, precum alteritatea pură sau numinosul, ci vorbesc despre sfințenia Lui Dumnezeu ca proces dinamic și activ în istorie. Fără o interiorizare intimă a acestei sfințenii nu putem participa și noi, în calitate de emițători, la răspândirea acestui mesaj salvator. Ebraica biblică folosește termenul de kedushah (קְדֻשָּׁה) pentru a descrie sfințenia Lui Dumnezeu și atribuie sensul de distins, pus deoparte pentru ceea ce este numit sfânt. Însă ceea ce distinge esențial gândirea biblică de restul formelor de sfințire care apar și în celelalte religii ale lumii, este faptul că ea propune o interdependență și o complementaritate a sfințirii personale în raport cu sfințirea lumii. Literatura rabinică distinge astfel două forme de abordare a sfințirii de către om. Prima este denumită ish ha-da’at, persoana universal religioasă, precum o numește rabinul Rav Soloveitchik, și întruchipează omul care vede evadarea din corp drept un efort spiritual imperios necesar sfințirii. Iar asta, în opoziție cu cea de a doua formă a sfințirii, și anume abordarea omului de tip ish halakha, cel pentru care corpul nu este considerat nici ceva care ține de demonic, însă nici ceva care trebuie slăvit. Pentru acesta, fiecare activitate fizică este sfințită, aducând legea și ordinea Lui Dumnezeu în fiecare efort întreprins. Pentru acest om nu este nimic în această lume care să fie lipsit de amprenta Lui Dumnezeu. Felul în care cineva își conduce afacerea, felul în care mănâncă sau iubește, nu reprezintă acțiuni care țin de domeniul profanului, ci sunt și elemente ale sfințirii în aceeași măsură ca și rugăciunea, studiul scripturilor sau postul. Căci Biblia ne învață nu să evadăm din această lume înspre eternitate, ci să aducem eternitatea în această lume.⁷

Aceste reguli enunțate au rolul de a proteja caracterul special al muzicii sacre. Nu ne dorim să banalizăm și să transformăm într-un morman amorf de elemente vulgare și siropoase această muzică. Însă muzica adevăraților sfinți se cere cu necesitate integrată în întregul sacralității viului, la fel cum ni se propune prin abordarea de tipul ish halakha. Așa că deși e important să păstrăm sfințenia a ceea ce ne unește ca și comunitate, e important în aceeași măsură să sfințim fiecare aspect al trăirii noastre. Pentru că, la fel cum spun tot evreii: profanul nu este nimic altceva decât ceea ce încă nu a fost sfințit.⁷ Astfel, el așteaptă disponibilitatea noastră de a-l sfinți, prin reinterpretarea lui în lumina divinului.

Bibliografie:

1. Psalmul 149
2. Andrew Wilson-Dickson, The Story of Christian Music (Minneapolis: Fortress Press, 1996),12
3. Rolul muzicii sacre în transformarea  societăţii
4. Despre muzica sacră
5. https://en.wiktionary.org/wiki/profanus
6. Instrucțiuni privind muzica conform Motu Proprio, edict dat de Papa Pius al X-lea pe data de 22/11/1903
7. kadosh – despre semnificația sfințeniei în gândirea iudaică