De ce așa multă lume dorește să fie de succes în ziua de azi? De ce noțiunea de viață cu sens este uitată de așa mulți dintre noi și cu așa multă rapiditate, atunci când vraja unei vieți de succes ne ademenește? Aduce succesul sensul, și care este adevărata ordine ce trebuie urmată pentru a ajunge la fericire? Prima dată e nevoie să căutăm sensul sau trebuie urmărit succesul? Și ce se întâmplă oare atunci când căutăm succesul și abandonăm sensul pentru a ne oferi viețile pe altarul acestei lumi? Acesta să fie oare locul sacrificiului de sine, locul unde efortul tău pentru obținerea succesului ajunge să ardă sensului valorii tale intriseci? Oare ce anume se dezvoltă în noi, atunci când căutăm cu atâta ardoare succesul? Crește valoarea vieții din noi sau ne adunăm un morman de lucruri după care ne ascundem privirea de moartea care ne dă mereu târcoale ?
Sinuciderile sunt cu 300% (chiar 500% în unele studii) mai numeroase în rândul oamenilor faimoși, față de cele raportate în rândul oamenilor obișnuiți. Putem veni cu niște termeni savanți și să vorbim despre faptul că persoanele cu un diagnostic din zona de bipolaritate, adică cele predispuse să dezvolte episoade maniacale, tind să devină mai des celebre. În timpul acestor episoade maniacale, indivizii suferinzi au iluzia omnipotenței, iar aplauzele mulțimii nu fac altceva decât să le întărească această siguranță de sine exagerată, una care este de natură patologică. Curând însă, aceste stări înălțătoare sunt urmate de episoade depresive foarte severe, ceea ce ar explica într-o anumită măsură sinuciderile masive în rândul actorilor și muzicienilor. O dovadă concretă a prezenței fenomenului bipolar în rândul personalitățile celebre, cel care mișcă psihicul între înaltul extazului și abisul disperării, este numărul crescut de sinucideri care are loc printre muzicieni, odată ajunși la vârsta de 27 de ani (Jimmi Hendrix, Kurt Cobain, Jim Morrison, Amy Winehouse etc.). Însă lucrurile nu sunt chiar atât de simple, precum propune un astfel de verdict reducționist…
Succesul nu poate precede sensul, ne spune cu insistență dr. Victor Frankl, un supraviețuitor al lagărelor naziste. Sensul este cel care trebuie să preceadă succesul și nu invers. Doar așa putem să avem parte de o viață trăită cu împlinire. Sensul, în accepțiunea sa, poate să apară în trei moduri, iar toate acestea presupun transcederea sinelui față de definiția sa din momentul prezent. Vorbim astfel în primul rând de posibilitatea de a crea un lucru (o operă de artă, o comunitate, chiar o afacere care să ofere adevărata prosperitate). Apoi, în al doilea rând, vorbim despre experimentarea a ceva mai mare decât sinele tău particular (natura, o relație interpersonală). Însă, dacă primele două moduri ne sunt inaccesibile, așa cum i-au fost lui Victor Frankl în timpul petrecut la Auschwitz, vorbim și de o a treia posibilitate. Aceasta se referă la capacitatea de a-ți alege atitudinea pe care ți-o stabilești față de ceea ce viața îți impune în cadrul unor experiențe care te constrâng cu forța lor brutală.
De ce sens și de ce succes? Oare nu ne confruntăm astăzi cu o cultură a succesului, unde peste tot ni se oferă soluții, din partea a tot felul de experți și influenceri? Iar pentru a fi de succes în multiplele domenii care ne compun viața avem nevoie să le cumpărăm produsele inovative. Ele reprezintă soluțiile salvatoare la nevoile noastre, iar noi, prin simplul fapt că deținem acele soluții materializate în marfa lor, vom găsi fericirea mult căutată. Asta este ceea ce ei vor să ne facă să credem. Problema este că nevoile nu încetează să apară! Într-o cultură așa de dezvoltată precum se spune că este cultura noastră, una în care există așa multe soluții pentru nevoile noastre de bază (mâncare, căldură, adăpost), în ciuda tuturor expectanțelor, acești negustori de fericire, prosperă. Ceea ce produce clienții necesari pentru ca succesul lor comercial să continue, este faptul că ei ne expun la noi și noi variațiuni ale nevoilor noastre, care spun ei că ne-ar fi neîmplinite. Ajungem să credem că suntem niște nevoiași, pentru că ne-am pierdut sensul ca și oameni, căutăm doar să fim de succes în eterna problemă a vieții, căutăm confortul.
Succesul are de-a face cu eficiența în rezolvarea de probleme și într-o logică a succesului, devenim de succes, adică valoroși, atunci când reușim să avem soluții la diferitele tipuri de probleme. Fiecare dintre noi, caută să fie asociat cu un anumit tip de valoare. Fiecare o capitalizăm în funcție de modul în care propunem soluții la anumite probleme legate de viață. Și anume probleme pe care reușim să le rezolvăm într-o anumită măsură, pe baza a cine suntem noi ca și capacitate individuală. Deci, unii dintre noi preferă să fie asociați cu valoarea banului, alții cu valoarea frumosului, alții cu valoarea minții, alții cu eficiența practică, inginerească, alții preferă să îi știe lumea de oameni buni și miloși, iar asta îi face să se simtă necesari comunității. Fiecare urmărește anumite valori și caută să le întruchipeze pentru a-și crește stima de sine și statutul social simultan. Singurele alternative sunt: fie să trăiești ca și Tarzan cu gorilele în junglă, sau ca și pustinicii din locurile pustii, adică cei care părăsesc lumea pentru a cauta strict unirea cu Dumnezeu. Mai există și o a treia variană, nebunia, dar și aceasta te scoate afară din societate, pentru că tu îți devii ție însuși autosuficient, iar lumea ta nu mai primește pe nimeni diferit în interiorul ei. Așa că, dacă rămânem în lume, printre oameni, căutăm să reprezentăm un anumit capital de valoare, pentru a putea intra într-o relație de schimb cu ceilalți. Este, deci, de dorit, pentru că suntem împreună, să ne fim de folos unii altora. Chiar să avem nevoie unul de celălalt prin prisma eficienței aproapelui nostru, a succesului său individual în a rezolva anumite probleme particulare la care noi nu ne pricepem. Așa vom reuși să cooperăm cu succes. Succesul individual să devină un succes comunitar.
Din păcate, într-o lume care se gândește pe sine în termeni de piață, individul ajunge să își cuantifice succesul personal prin admirația celorlalți față de forma sa de putere. Formele de putere ale subiectului sunt: averea lui, profesia, opera de artă creată… Ne lovim însă de o alta problemă, atunci când capitalul de valoare intrinsec uman, ( produs sau moștenit, dar care îți afirmă identitatea la nivel exterior), se reduce la o simplă tranzacție comercială între tine și ceilalți. Problema apare din faptul că într-o astfel de logică îți refuzi libertatea de a manifesta natura ta esențială și intimă cu simplul scop de a fi tu însuți. Asta pentru că pur și simplu produci și oferi ceea ce se vinde și nu ceea ce ești capabil sa creezi în baza autenticității tale. Când vizezi doar succesul și nu sensul, devii doar un succesor, unul care re-produce mecanic ceva care cândva a fost etichetat drept valoros. Lumea e piața unde îți vinzi singur libertatea de a găsi sensul personal și unic, cel prin care Dumnezeu dorește să se reflecte prin tine în această lume. Însuși cuvântul succes este un cuvânt cu implicații comerciale. El provine din latinescul “succedere” și înseamnă a urma după ceva, vizând sfârșitul favorabil a unei tranzacții.
Așa că nimeni nu neagă inteligența acestor mari afaceriști, dar nimeni nu poate nega lipsa lor de libertate. Neputința lor de a preface timpul oferit lor spre viețuire, într-un timp al generozității. Viața lor este un timp al supraviețuirii, unul în care tot ce fac este să cumpere de la lume proviziile necesare alungării morții din orizontul privirii lor. Și, deși, se poate să aibă un cont mare în bancă, ei sunt adevărații săraci, atunci când vine vorba de adevărata viață. Asta pentru că ei trădează viața reală din ei, și o dau la schimb pentru amnezia de moment care însoțește aplauzele lumii. Ei uită că lumea și oamenii lumii nu te iubesc. Tot ce fac ei e să te țină prin preajmă atât timp cât le poți vinde o anumită formă de strălucire. Una asumată de ambele părți ale tranzacției și care e necesară stării de uitare consimițite reciproc. O stare de uitare în care se cufundă atât vânzătorul, cât și cumpărătorul. Dar ce vrem să uităm? Vrem să uităm tragedia faptului că nu suntem capabili să ne simțim valoroși prin cine suntem în noi înșine, ci avem nevoie de alții ca să fim validați, iar asta ne face fragili. Această realitate este foarte durerosă. Să trebuiască să îți sacrifici libertatea de a fi autentic pe altarul valorilor lumii. Ei se resping pe ei în sinele lor real și, din iubire față de aplauzele lumii, nasc în interiorul lor ura față de viața din ei, viață, pe care nu au curajul să o împărtășească. Acest sentiment de trădare este împovărător, chiar zdrobitor. Așa că degeaba câștigă lumea, dacă își pierd sufletul. Acel suflu ritmic, prin care fiecare inspirație și expirație ne aduce bucurie sau disperare în raport cu adevărul a ceea ce este în noi. Din acest sentiment abisal de abandon se naște dorința de anihilare a acestui sine fals pe care l-au creat cu atâta efort pentru a avea succes în lume, adică cel care le oferă identitatea. Sine pe care lumea îl validează și îl aplaudă. Însă, în cele din urmă, dacă alegi calea succesului, prin singurătatea pe care o trăiești în interior, prin respingerea a ceea ce este viu în tine, aplauzele lumii se vor transforma în timp în ritmul unui marș funebru.
Nu există o corelație directă între prosperitate, disperare și sinucidere. Însă, există o corelație puternică între sens și bucuria de a fi viu, în opoziție cu nevoia presantă de a avea succes și povara de a trăi. A avea succes înseamnă a fi performant, iar a avea sens, înseamnă a avea parte de bucuria vieții prin faptul că nu există distanță între cine ești tu și ceea ce faci. Acest sentiment profund de odihnă, își hrănește existența în tine, prin conștientizarea primei intenții care a dus divinul la conceperea persoanei tale unice. Acesta este adevăratul sens al nașterii din nou, al nașterii de sus, al renașterii și anume: descoperirea naturii tale autentice în cadrul actului de creație divină, a rostirii vieții de către Dumnezeu. Atunci când El te-a creat, în taina voii Sale, El a avut în vedere un mod irepetabil prin care această voie a Sa să fie exprimată în lume. Așa că nu uita: tu nu ai în nici un caz valoare doar pentru că lumea îți zice “felicitări” sau “bravo”! Tu ești valoare, pentru că ești o intenție a voinței divine, iar dorința ta de a fi viu este exprimarea istorică a unei dorințe a vieții eterne! Sensul a cine ești tu e valoarea ta! Alege: succes sau sens?!
Surse:
