Libertatea este o valoare superioară siguranței noastre. Din acest motiv ne propunem, cu riscul de a pierde siguranța plăcerii noastre, să vorbim despre lucrurile care rămân nevorbite.
Adică cine vrea să vorbească despre adicții, când avem fenomene ca și UNTOLDUL pentru a uita de asta? Cine vrea să vorbească despre subiecte precum locatarii azilului de boli psihiatrice cronice de la Borșa când avem Planeta Crăciun. Aici putem servi delicatese la prețuri exorbitante ascultând un concert care stârnește în carnea noastră o furtună de senzații magice. Să fim serioși, lucrurile neplăcute se cer acoperite, asemenea clădirilor care așteaptă să fie renovate de ani de zile, iar pentru a face așteptarea posibilă, împachetăm monumentul într-un ambalaj textil… Nu vrem să vorbim de durere și soluții reale, preferăm soluția uitării durerii, e mai simplu, mai comod, ne conservăm mai bine puțina energie de care oricum ducem lipsă…
Există o postare pe Twitter a lui Deepak Chopra, de prin 2013, care a devenit virală printre consumatorii de social media și ea spune următoare:
“Frica este amintirea durerii. Dependența este amintirea plăcerii. Libertatea este dincolo de ambele.”
Nu mă pot numi un admirator a lui Deepak Chopra. Dar aceasta lipsă de admirație este o simplă părere, o simplă expunere superficială la unele din afirmațiile dânsului, una lipsită de date cantitative asupra acțiunilor sale. Însă se face că citatul dânsului mi-a stârnit interesul, chiar mi-a captat atenția și nu pentru că am petrecut mult timp analizând ce anume a vrut dânsul să spună, ci din perspectiva modului în care eu l-am înțeles prin experiențele și preocupările mele. Așa că, în textul de față, voi petrece puțin timp, ca să meditez asupra acestor rânduri.
Frica este amintirea durerii, ne spune prima parte a afirmației lui Deepak Chopra. Frica este poate, cea mai biologică emoție, pentru că ea este strâns corelată cu anihilarea ființei noastre corporale, cu moartea noastră fizică. Ne temem de moarte, vrem să fim vii și să trăim, cred că asta este destul de evident pentru toți. Iar prevenirea morții, adică sfârșitul nostru ca și existență în trup, ca și existență în lume, reprezintă principala noastră grijă și preocupare. De fiecare dată când ne-a durut, fie că ne-am lovit la genunche, fie că cineva drag ne-a jignit sau chiar a decedat, ne este reamintit faptul că suntem fragili și limitați, că vom muri și acest trup în care ne trăim viața va ajunge la un sfârșit. Acesta este sensul durerii, sensul experienței anticipate a morții. Pe de o parte ea previne moartea, ca atunci când ne ardem și învățăm că nu e bine să ținem mâna în flacără, dar și să realizăm din nou realitatea morții, a lipsei noastre de control în fața acestui fenomen inevitabil. Durerea înseamnă conștientizarea și prevenirea morții. Însă atunci când durerea devine o parte a sinelui nostru printr-o amintire traumatică, în mod special prin diferite forme de abuz, se produce o transcriere la nivel fizic a acestei dureri. Frica de moarte se fixează la noi în corp la nivel molecular și ne remodelează anatomia creierului și dinamica circuitelor nervoase. Deci da, trăirea constantă într-un orizont al fricii, al urgenței morții, fie că vorbim de exprimare acestei stări printr-o agresivitate interioară, printr-o agresivitate exterioară sau chiar prin îngheț, prin pasivitate, are la bază memoria unei forme de durere interiorizată psihic. O traumă pe care sinele nostru o experimentează circular la nivel de minte, astfel că el ajunge să vadă amenințări și acolo unde ele nu există. Iar frica, din emoție utilă supraviețuirii de zi cu zi, devine povara trecutului plin de durere.
Dependența este amintirea plăcerii. Pentru că nu dorim să trăim din nou și din nou amintirea durerii noastre, pentru că suferința care se naște prin confruntarea repetată a unui astfel de trecut este prea intensă, apelăm la senzații care ne fac să uităm cine suntem. Memoria sinelui nostru are în el așa multă durere, durere pe care nu știm cum să o integrăm, cum să o folosim spre creșterea noastră, așa că alegem să ne dizolvăm într-o experiență extatică. Însă când plăcerea nu se naște în urma sensului realizării unei acțiuni cu rost, a unei fapte că să ne facă să evoluăm, să creștem, ea este folosită ilegitim pentru simpla ei experimentare și efectele care decurg din ea. Ea este căutată ca și recompensă în sine, în loc să devină recompensa realizării unor obiective și astfel devenim dependenți de plăcere. A realiza obiective poate deveni și ea o formă de addicție, însă nu acesta este subiectul textului nostru. Noi vrem să discutăm aici despre adicția față de plăcere, și folosirea acesteia pentru uitarea amintirilor dureroase. Și cum obținem asta cât mai repede, oare mergând la duhovnic, la psiholog, sau asumând un stil de viață disciplinat în care tot ceea ce este în tine este acceptat? Sau prin stimulente intense, care pot să activeze în tine prin intermediul unor molecule chimice, o euforie explozivă? Oare nu suntem predispuși spre soluții rapide și pragmatice, mai ales atunci când avem o dorință foarte presantă de a nu mai simți durerea? Alcoolul, narcoticele, jocurile de noroc, pornografia, chiar și social media, îți poate oferi asta instant. Nu mai e nevoie de timp, de răbdare, de așteptare îndelungată pentru ca starea de ușurare să apară. Tot ce ai nevoie este să îți iei doza și vei uita instant cine te doare să fii…
Citatul se încheie cu propoziția următoare: libertatea este dincolo de ambele. Adică, libertatea este dincolo de durere și plăcere. Chiar pare mistagogică această afirmație a domnului Deepak Chopra, parcă ajungem prin ea într-un tărâm ezoteric. Oare chiar credem că putem să scăpăm de oscilația duală dintre durere și plăcere? Există oare un spațiu de libertate neclintită între nevoia opresivă de a reajunge la plăcere când simțim durerea și între fragilitatea plăcerii de moment care stă mereu sub umbra durerii? Ce este oare această libertate, nu pare ea mai degrabă o stare de plutire? O stare care nu poate fi asociată unui context fizic exterior determinabil? Pentru mulți dintre noi este destul de simplu: dacă mă calcă cineva pe picior mă doare, dacă mănânc ciocolată simt plăcere. Așa că ce am de făcut este să am grijă să nu mă calce cineva pe picior, ca să nu simt durerea aferentă și trebui să fiu atent să am mereu acces la câte o porție de ciocolată orice se întâmplă. Așa o fi? Sau dacă mă calcă cineva în mod inevitabil pe picior mănânc niște ciocolată ca să mă consolez, iar dacă mănânc prea mult ciocolată va fi nevoie să calc puțin pe mine și să mă expun durerii de a face sport, pentru că e mult mai dureros să car după mine prea multe kilograme de grăsime sau să nu mă mai încapă hainele de la 20 de ani? Putem noi scăpa de cele două categorii, astfel încât dacă mă calcă cineva pe picior să fiu capabil să accept senzația fizică pur și simplu, fără să dramatizez situația și fără să am apoi nevoie de un kilogram de ciocolată ca să mă ventilez emoțional. Iar dacă am în față un kilogram din ciocolata mea favorită, să pot mânca doar un pătrățel, restul să-l donez și să pot să simt plăcerea bucuriei de a mânca ciocolată mea favorită și să nu simt durerea despărțirii de stimulentul exterior pe care eu îl asociez cu plăcerea personală? Acuma e acum… O fi așa ceva plauzibil? O adevărată stare de libertate, adică o stare de libertate spirituală propune lucrurile pe care am îndrăznit să le spun mai sus. Aceasta libertate este puterea de experimenta plăcerea și de a o savura, însă fără a ne lăsa consumați și distruși de ea, dar și puterea a experimenta durerea și de a îi asuma consecințele ei, însă fără a ne deriva identitatea reală din ea și fără a fi copleșiți de pierderea pe care o suferim.
Isus Hristos spune în Ioan 8:32 faptul că: Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Și adevărul este că nu putem controla nimic din exteriorul nostru într-un mod foarte strict. Chiar și acțiunile noastre interne sunt cel mai adesea caracterizate de modele comportamentale vechi, și nu libertatea de a ne alege atitudinea noastră față de ceea ce experimentăm. Nu putem controla durerea la care am fost supuși, nu putem controla nici constanța plăcerii în viața noastră, și cu siguranță nu putem să le controlăm printr-o fugă ciclică de la una la alta. Vom fi liberi de frică și vom fi liberi de adicție, când nu vom mai căuta să controlăm ci vom alege să primim cu mulțumire modul în care realitatea ni se propune. Astfel vom învăța să nu mai repetăm ceea ce ne duce la durere și să cultivăm ceea ce ne duce la adevărata plăcere, la bucuria de fi vii și odihniți în cine suntem cu adevărat.
Surse:
