Sunt multe de spus despre droguri, dar ceea ce este esențial cu privire la ele este faptul că toate oferă aceeași consolare deșartă.
“Religia este suspinul creaturii asuprite, inima unei lumi fără inimă și sufletul condiției fără suflet. Este opiumul poporului” – Karl Marx, Despre critica filosofiei dreptului lui Hegel, 1843.
“Intelectualul care nu se mai simte atașat de nimic nu se mulțumește cu o simplă opinie; el vrea certitudine, vrea un sistem. Revoluția îi asigură acel opiu.” – Raymond Aron, Opiul intelectualilor, 1955.
Nu intenționez să filozofez gratuit, au făcut asta destul alții înaintea mea. Vreau doar să îmi permit luxul de scurta distanțele dintre noi. Vreau să vă spun doar că toți căutăm un anestezic pentru durerea noastră, toți vrem să stingem frica de moarte din viața noastră cu un anumit fel de drog. Tot ceea ce ne diferențiază este dealer-ul de unde ne cumpărăm “marfa” și faptul că noi și prietenii noștri consumăm un anumit tip de drog, nu ne face în nici un fel superiori celor care preferă altceva.
Întrebarea mea reală este: cine nu se droghează și unde sunt acei oameni lucizi și treji, care celebrează mulțumitori viața așa cum este?
Întreb asta pentru că viața nu este mereu un sirop dulce și moale, un fluid molatic care ne alunecă rapid pe esofag în jos. Viața este de multe ori și foarte amară sau realmente insipidă.
Dar ce o face dulce și unde găsim de ce avem nevoie pentru a ne delecta cu această dulceață?
În citatul de mai sus, Marx, înainte de a a-și etala faimosul edict, care ne spune că religia este opiul poporului, care nici măcar nu este o ideea originală, ci este preluată de la filozoful Ludwig Feuerbach, îi critică foarte virulent pe ateii din generația lui pentru că se cred superiori oamenilor simpli care se agață de speranțe religioase. Îi condamnă pe acești intelectuali privilegiați ce se lasă orbiți de statul lor social și care își permit astfel luxul speculației critice. Ei își hrănesc aspirația umană universală spre desăvârșire, prin cultivarea constantă a extazului ca și înțelegere rațională. Pentru Marx, filozofeala acestor colegi de necredință pe care îi critică, este un act de drogare, unul care înlocuiește sentimentul religios cu sentimentul de uimire intelectuală. Un opium necesar, care nu este cu nimic superior, în fond, față de alte forme de alinare în fața neîmplinirii constante a vieții. În schimb, omul de rând, asuprit de lipsa de resurse materiale și constrâns de condiția sa mizeră, se vede nevoit să se refugieze în narcoza religioasă. Acest simplu cetățean, care trăiește prin forța brațelor sale, nu are timpul pentru extaz și alte miraje ce țin de cei cu posibilități. El are nevoie de acest medicament pentru a putea să își cultive o minimă fărâmă de nădejde, un confort existențial în afara căreia este sortit disperării. Religia este o necesitate pentru el, în absența altor consolări mai rafinate.
Nu mă interesează soluția lui Marx la suferința umană, istoria are destule să îi impută acestui gânditor radical, care s-a considerat pe sine un mare salvator al celor asupriți. Violența și frustrarea sa interioară, care au răzbătut în tot ce a propus nu sunt subiectele acestui text. Ce mă interesează este sinceritatea de care el dă dovadă, atunci când echivalează dezbaterile teoretice interminabile ale omului care se consideră pe sine rațional și prin urmare superior plebei care este frământată în permanență de nevoile sale împlinite, cu orizont religios și promisiunile aparent fantastice pe care zeii poporului le propun celor dispuși să le ofere jertfa timpului lor. Concluzia este una simplă: omul este o ființă care prin condiția sa general valabilă, este marcat de neîmplinire și incompletitudine. Prin urmare este nevoit să îți împlinească în diferite moduri această nevoie de a fi saturat, de a ajunge la un soi de împlinire. Faptul că religia nu îi satură pe cei religioși, iar filozofia nu îi împlinește pe cei sceptici, dovedește, în egală măsură, că ambele sunt droguri. Ambele sunt soluții false la aceeași aspirație după absolut, după acea hrană care te face să nu mai flămânzești niciodată, ci îți transformă vidul interior în izvor și abundență.
A te droga, este un lucru foarte obișnuit se pare. Însă drogul te paralizează și paralizându-te te stabilizează printr-o relația de slăbiciune, de dependență față de drog. Deși, nu ești împlinit, iar sufletul pe care îl ai sau nu îl ai, rămâne cu un sentiment de gol persistent. Totuși, găsești un sens în realitatea iluzorie pe care o readuci în existență cu prețul unei noi doze de drog. Asta îți amortizează mare parte din violența pe care o dezvolți atunci când nu ai parte de ce îți dorești cu adevărat. În acest scenariu, religia (înțeleasă în sens clasic), filozofia, psihanaliza, știința, toate acestea sunt surogate mai mult sau mai puțin potente, care compensează setea după absolut a tuturor muritorilor. Toți căutăm stări religioase, stări care să ne facă să depășim condiția de neputință în fața morții. Condiție de care, în fond, ne este fundamental rușine pentru că implică fragilitate și neputință. Așa că, inevitabil căutăm să umplem golul pe care îl avem înainte cu un anumit soi de elan pasional, cu o anumită orientare afectivă spre un anumit soi de valoare. Acest orizont valoric transformă timpul dat nouă spre viețuire, dintr-un marș spre nimicnicie, într-un act de eternizare prin contribuția personală la diferite forme de cultură, într-o inițiativă spre împuternicire și valorizare de sine. Face ce face omul și tot își acoperă rușinea propriei sale mortalități cu ceva: cu o puzderie de urmași, un cufăr de aur, un raft de cărți, proprietăți, obiecte utile, descoperiri sau dacă alege calea spirituală, devine întrupare mai mult sau mai puțin valabilă a unui anumit soi de divinitate prin faptele și alegerile pe care le exersează. În acest ultim caz, vorbim despre împlinirea nevoii de sacru, de eternitate, într-un mod legitim, sănătos și în nici un caz ca și un act de negare a vieții autentice și libere, prin drogarea cu certitudini religioase, care duc la proliferarea violenței și dorința de distrugere a celor diferiți de tine.
Problema este că atunci când refuzi oricare dintre aceste droguri, intri în sevraj, în sevraj religios aș putea să adaug. La ce fel de violență duce acest tip de sevraj oare? Atunci când intri în sevraj, mintea conștientă, lucidă și critică, nu mai funcționează optim. Zonele inferioare are creierului, zonele care gestionează supraviețuirea în situații de criză, intervin în acțiune. Corpul trădează mintea rațională superioară, pentru că corpul nu suportă lipsa anesteziei pe care drogul i-o aduce. Violența este rezultatul acțiunii presante de a procura în regim urgent un anumit tip de drog. Singurul tip de drog care poate să stingă focul celui care a respins drogul religiei sau filozofării, este drogul care promite utopia curmării oricărei forme de suferință socială, drogul comunist. Frenezia celui care a descoperit adevărul ultim prin care el pretinde că istoria ca și aspirației spre împlinire socială completă va fi rezolvată definitiv. Acest tip de zel, născut din frustrarea respingerii opțiunilor trecute și descoperirea unei soluții noi aparent mântuitoare, va ajunge să justifice orice mijloc pentru a impune revoluția necesară distrugerii căilor vechi care perpetuează durerea, dar și instaurarea celor noi care promit încetarea ei. Brutalitatea este o componentă inevitabilă a naturii umane nesatisfăcute, fie că se manifestă ca și forță fizică directă sau ca și forță intelectuală subtilă. Setea aceasta nebună după împlinire, este rezultatul tragic al înșelării de care are parte cel prea mândru pentru a folosi drogurile omului trivial. Este opiul celui care se ridică deasupra condiției omului de rând, dar și deasupra intelectualilor detașați față de suferința celor în nevoi. Însă, odată cu ridicarea sa deasupra condiției umane istorice, acest intelectual prea sensibil în durerea sa pentru a putea fi satisfăcut de vechile droguri, își pierde și propria umanitate. Fascinat de condiția sa specială care se situează dincolo de consolările tipice, el ajunge să uite că vorbește din lume și nu de deasupra ei. Și pentru că vorbește din lume el nu vorbește decât din dispoziția sa afectivă față de lume. Problema fundamentală este că el se află într-o relație de frustrare față de lume, iar din revolta născută în fața limitării sale, el ajunge să respingă una dintre cea mai importate intuiții umane, cea la care are acces tot omul, cea care ne spune că nu suntem în controlul lumii și a celorlalți, ci doar în controlul deciziilor noastre cât timp suntem în lume. Viața este în cele din urmă este un act de negociere între intențiile noastre și ceea ce ne oferă lumea, fiind prin urmare limitați de deciziile pe care le putem implementa acum în momentul prezent, decizii fără de care nu există nici un viitor ideal posibil, viitor care oricum este incert. Dacă omul nu își rezolvă această problemă fundamentală a frustrării și nu intră într-o relație de acceptare cu sine și cu lumea, așa frântă cum este ea, acțiunile sale vin din violență și conduc la violență. Astfel că omul, în afara orizontului transcendenței, singurul care poate sătura, este condamnat să rămâne lipsit de împlinire și să se anestezieze pe sine cu iluzia faptului că viitorul implementat de el, va stinge setea pe care însăși dorința de control o alimentează. Prin urmare va ajunge să își justifice propria violența înrădăcinată în frustrare și neacceptare, drept un act de caritate față de lume. Pentru ca apoi, plin de certitudinea religioasă a unui profet exaltat în fața viziunii instaurării paradisului terestru, va invoca absolutul soluției sale și va cheamă pe toți cei credincioși la sfântul Jihad. Acea violență necesară care va mântui lumea odată pentru totdeauna de orice rău . Acest opiu al intelectualilor, care este socialismul, după cum îl numește Raymond Aaron în celebra sa carte publicată în 1955, este drogul clasei celor elevați. Prea inteligenți și educați pentru a se coborî la nivelul certitudinilor religioase, care pentru ei țin de orizontul fantasticului, prea sensibili în fața suferinței celor asupriți și prea asumați social pentru a se complace în trândăveala gânditorului detașat, marxistul va găsi o soluție în fața sentimentului său de frustrare față de limitarea de a se desăvârși ca și potențial uman doar în orizontul închis al propriei condiții, printr-un act de asumare a unei certitudini salvatoare, un adevărat act de credință ideologică. Violența respingerii propriei limitări, va conduce la perpetuarea violenței, va conduce inevitabil la impunere cu forța în loc de propunere pașnică a unei alternative. Pentru că atunci când violența este soluția la violență, inevitabil ciclurile istoriei vor ajunge să succeadă mecanic într-un dans al morții. Inevitabil cel puternic îl va subjuga pe cel slab, iar acel loc al păcii unde cel puternic îl ridică pe cel slab și acesta îl urmează pe cel puternic din devotament, devine un scenariu complet irealizabil. Acești intelectuali se faultează singuri și asta e strict problema lor, însă violența pe care o eliberează în lume, nu poate să fie scuzată sub nici o formă!
Da, religia poate să fie un drog puternic pentru cei care nu trăiesc spiritualitatea într-un mod privat și asumat intim. Pentru cei care caută doar perpetuarea unui sentiment de consolare și confort emoțional, fără a se implica printr-o credință reală și practică în procesul de participare concretă la sfințenia divină. În acești termeni, religia este doar un vin de slabă calitate, o gargară afectivă ieftină, pentru cei care se ascund de suferința adâncă implicat în procesul de deschidere față de realitate. Fără cruce, nu există înviere, iar Cristos nu poate să fie doar un simplu anestezic pentru sentimentul de culpabilitate morală, un soi de pastilă care reglează imaginea de sine și spațiul social. Isus Cristos este Dumnezeu și asta este complet altceva.
Da, filozofeala este și ea un drog des folosit de cei care se numesc pe ei rafinați. Nu aș merge până unde a mers Martin Luther când a zis că: „Rațiunea este cea mai mare curvă a Diavolului;” – Martin Luther, Ediția Erlangen v. 16, pp. 142-148; Filozofia cu măsură, ca și act de explicare a fenomenelor pe care realitatea ni le dăruiește, poate să aibă un adevărat aport pozitiv, complementar celorlalte activități umane practice. Teoria este un fundament necesar unei bune practici, însă fără realizarea elementului practic în mod concret și consecvent și prin amputarea condiției umane de intuițiile sale practice native, omul devine un animal rațional care ajunge să își justifice în cele mai dezgustătoare moduri propria cruzime. Pentru că a vorbi despre realitate, nu presupune că și știi care este realitatea, însă sentimentul de control pe care discursivitatea îl aduce în cel care filozofează, este unul dintre cele mai intense droguri pe care oamenii le folosesc. Mai nou același rol îl joacă tehnologia și progresul științific uman.
Socialismul, ultima consolare a mesianismului secular, este un drog foarte complex. Pe deoparte, acesta se propune drept consistent rațional, așa că îi atrage pe oamenii care au pretenția despre ei că au o gândire critică bine dezvoltată, cei care sunt capabili să se deschidă față de tot felul de subtilități conceptuale, însă, în același timp, acesta propune soluții salvatoare ultime care angajează implicarea emoțională la un nivel de intensitate ridicată, asemenea trăirilor religioase, așa că și oamenii care nu sunt tare sofisticați intelectual pot să se regăsească în socialism prin apelul la frustrare și victimizare în fața lipsei de egalitate și justiție socială. Aici vorbim despre soluții finale, despre destinul istoriei și soarta umanității. La fel cum omul religios își chestionează statutul vieții sale în termeni de veșnicie și prin urmare frica care îl cuprinde este mult mai intensă decât simpla pierdere a unui obiect material anexat vieții sale pământești, la fel și socialismul prin certitudinea criticii sale cu privire la sursa suferinței umane, creează în om angoasa necesară echivalentă unui sentiment religios, care însă, în loc să îl ducă pe acesta la un loc al păcii față de Dumnezeu și față de aproape, stârnește în om violența necesară anihilării oricăror diferențe. Socialistul este un om incapabil să facă pace cu sentimentul său de invidie, de ofensă, un om slab care nu poate să accepte faptul că mereu vor fi unii care îl vor disprețui pentru cine este el. Prin urmare acesta își transformă invidia într-o mândrie brutală, iar forța violenței sale distruge orice formă de valoare diferită de a lui care ar putea încerca să îi submineze valoarea prin realizarea unor ierarhii și departajări. Ce anume uită el în tot acest proces, este faptul că omul cu adevărat puternic este omul care reușește să se accepte pe el, dar și pe alții în diferențele lor și în nici un caz nu îi constrânge pe ceilalți să îl accepte și să îl valideze, încercând astfel în mod inutil să își înăbușe propria lipsă de acceptare.
Nu vă mai drogați, nu merită, este cu adevărat o risipă. În cuvintele domnului nostru Isus Cristos din evanghelia după Matei capitolul 12 versetul 30: “Cine nu este cu mine este împotriva mea și cine nu adună cu mine risipește.” Nu există altă cale decât crucea și învierea. Asumarea fiecărei respirații și a fiecărei bătăi de inimă precum un dar. Dorința de control, este nevoie să fie cucerită de dragostea față de ce este diferit de tine, iar frica de moarte are nevoie să fie îmbibată în pacea Celui care ne susține viața și ființa în existență. Ce avem fără să fi primit, ce putem să strângem fără să pierdem la moarte? Numele nostru va fi doar o abstracție pentru cei de după noi. Cei care ne-au cunoscut s-ar putea să mai păstreze vie amintirea noastră, însă eul nostru pentru lume se va topi odată cu trupul nostru. Dacă doriți adevărata saturare, dacă vreți să aveți pace cu cine sunteți voi, este nevoie să dați drumul la ceea ce strângeți în mâini și să puneți acel ceva în prezența Celui care deși este diferit de noi, este pentru noi și nu împotriva noastră. Sper să vă găsiți adevăratul stăpân al inimii și să renunțați la surogate ieftine și droguri care nu satură niciodată…
