Ordine și haos – două concepte antagonice care par să se bată cap în cap. Cu toate acestea, ele coexistă în realitatea noastră cotidiană și adesea se împletesc, marcându-ne profund viețile.
Să începem cu o interogație: ce este ordinea? Este teritoriul explorat. Este tribul, religia, drapelul național, locul sigur din fața șemineului cald unde copii se joacă pe covor; este cursul valutar, este calendarul, ceasul, este locul unde așteptările noastre se îndeplinesc, este previzibilitate și control. Ordinea e Comitatul Hobbiților lui Tolkien. Manifestată în exces, ordinea poate să rezide în tiranie, în marșuri militare lipsite de suflet.
Vom trece la cealaltă sferă: ce este haosul? Este teritoriul neexplorat. Este străinul, monstrul de sub pat, furia ascunsă a cuiva sau boala copilului. Este locul unde așteptările ne sunt trădate, unde apare dezamăgirea și teama din fața necunoscutului. Haosul este ținutul Mordor, unde hobbitul Frodo are de îndeplinit o misiune imposibilă pentru înlăturarea răului. Haosul este și acel potențial fără formă din care Dumnezeu a creat ordine la facerea lumii, adică același potențial care sălășluiește în noi și poate căpăta contur, dacă este bine drămuit.
Adesea, haosul este asociat cu suferința, iar ordinea cu pacea. Totuși, lucrurile trebuiesc nuanțate, motiv pentru care există o tranziție cromatică de alb-negru: acele nelipsite nuanțe de gri.
Într-o lume în care se promovează o pozitivitate exacerbată, uitarea de sine și dedarea în brațele patimilor și a euforiei, uităm ce pedagog feroce ne poate fi suferința însăși. De ce să o evităm, când ea este prezentă în viețile noastre, de la început? E îndeajuns să privim în urmă, la geneza noastră, pentru a ajunge la următoarea concluzie: ne naștem dintr-o expulzare într-o lume ostilă.
La originea speciei umane, îi regăsim pe Părinții noștri primordiali, primii oameni, Adam și Eva, care au fost puși de Dumnezeu în grădina Eden. Acolo era Paradisul. Era un loc în care domnea ordinea în toată splendoarea și perfecțiunea ei. Omul trăia în armonie perfectă cu Dumnezeu și cu natura, fiind cel mai important produs al creației, creat după chipul și asemănarea Creatorului. Toate au fost bune și frumoase până când șarpele, Satan, a ispitit femeia să mănânce din fructul oprit. Pentru ca apoi, după ce aceasta a căzut pradă ispitei șarpelui, l-a rândul ei, să îl ispitească pe bărbat să mănânce din fruct.
Practic, Ordinea lor s-a șubrezit odată cu infiltrarea șarpelui – haosului – iar mai apoi s-a năruit total la gustarea fructului oprit. Odată întocmit acest act, cei doi au cunoscut instant ce este binele și răul, văzându-și goliciunea, pe care nu o sesizaseră până atunci și si-au dat seama astfel de defectele lor, de vulnerabilitatea lor. S-au temut și s-au ascuns de Dumnezeu. Descoperiți, s-au lepădat de vină, deși acum cunoșteau prea bine răul făcut. Însă de scapăt nu au scapăt. Din contră, au fost damnați: bărbatul va trebui să își câștige cu trudă pâinea, care acum nu-i mai cade din copaci, iar femeia își va naște în dureri fii. Mai mult decât atât, au fost izgoniți din Eden, fiind considerați oameni decăzuți, iar acest statut urma să se impregneze adânc în identitatea noastră.
Odată cu căderea, omul posedă o natură duală. Pe de-o parte dispunem de propensiunea înspre absolut, dată de chipul Creatorului, si suntem capabili de lucruri extraordinare, inovatoare si benefice omenirii, uneori chiar și în fața adversității. Pe de alta parte, nici-o altă ființă de pe acest pământ, înafară de om, nu a fost capabilă de asemenea opere laborioase de exterminare, precum, de exemplu, cea produsă de naziști prin Holocaust.
Ura de sine și ura față de umanitate trebuie echilibrate cu gratitudinea față de tradiție, față de patrie și cu uimirea față de ce pot face oameni normali zi de zi, afirmă Jordan Peterson. Pentru a trăi echilibrat trebuie să urmăm Calea dintre ordine și haos. Calea poate fi si ceea ce Hristos spunea în Ioan 14:16: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Căci doar în Isus Cristos întâlnim acea receptivitatea absolută față de adevăr. El a fost singurul om în care voința a acționat în unitate completă cu ordinea divină, chiar și în mijlocul a ceea ce părea haos și lipsă de control pentru omul nostru căzut. Calea poate fi asumarea responsabilității asupra propriei vieți, în sensul în care conștientizăm că nu putem schimba trecutul, dar putem să ne influențăm cursul vieții de acum înainte, având grija de noi înșine, însoțindu-ne cu persoane alături de care sa creștem în înțelepciune și productivitate, fiind sinceri cu propria noastră persoană și cu cei din jur. Calea înseamnă să ne asumăm povoara existenței.
Așadar, propunerile utopice lansate de cărțile de dezvoltare personală, cum ar fi, de pildă, izolarea pe o insulă cu un cocktail într-o mână, iar în cealaltă cu teancul de bani, nu funcționează, ci trebuie să îmbrățișăm și suferința ca parte integrativă a vieții. Viața dispune și de suferință, și de bucurii. A rămâne în echilibru presupune a înfrunta marea de haos și monstrul de sub pat; a vedea dragonul care crește pe zi ce trece chiar în fața ochilor noștri; a explora natura și a vorbi cu persoane care au opinii diferite de ale noastre dar și a ne bucura de micile placeri ale vieții; a știi să amânăm gratificarea, a spune adevărul, a practica răbdarea și ascultarea și a nu rămâne blocați pe emisie; a ne compara cu versiunea noastră din trecut, nu cu altcineva din prezent, a ne face ordine în propria casă înainte de a judeca lumea, a accepta responsabilitatea individuală asupra propriei existențe și a nu da vina pe alții pentru propriile greșeli.
Cum ar fi ca, începând de acum, să ne luăm deciziile în propriile mâini, renunțând la a fi victime pasive ale dependențelor și iluziilor cotidiene, începând cu a ne identifica greșelile și a lupta pentru remiterea lor? Cum ar fi să extragem învățături din suferința inevitabilă a vieții, pentru a crește și pentru a ne continua căutarea înspre absolut?
Prețul măreției este responsabilitatea – Winston Churchill.
