Introducere
Toată lumea vorbește azi despre autenticitate și despre apartenență. Mulți dintre invitații podcasturilor în vogă vorbesc despre acești doi termeni și ne sfătuiesc cum să fim autentici și cum să ne cunoaștem adevăratul stil de atașament, astfel încât să putem să fim liberi să aparținem altora într-un mod împlinitor. Postările din social media conțin de multe ori referințe la aceste două concepte psihologice și nu puțini sunt cei în a căror vocabular vei regăsi aceste două cuvinte. Precum se întâmplă de multe ori cu anumite aspecte care sunt în trend, aceste cuvinte ajung să fie folosite fără discriminare, unii le rostesc de parcă ar exista semnificație religioasă în ele. Din păcate asta ajunge să le trivializeze, în loc să le umple de semnificație reală. A vorbi înafara contextului potrivit și fără a asuma în mod personal sensul practic al celor două concepte, duce în mod inevitabil la creșterea sentimentului de virtualitate și scade sentimentul de realitate, a acelor experiențe care se află în spatele unor cuvinte rostite. Ceea ce este trist pentru că autenticitatea și apartenența sunt elemente consitutive fundamentale în realizarea unui sine sănătos, iar a cunoaște în mod practic ceea ce reprezintă acestea, este esențial pentru buna noastră viețuire ca și oameni printre oameni.
Autenticitate
Mai crede cineva în adevăr în ziua de azi? Prea puțini… Adevărul nu mai există în sens obiectiv pentru această cultură post-creștină. Pentru omul de azi, adevărul există doar în mod relativ, adică în raport cu un aspect exterior intenților sale subiective. Astfel, fenomenul vizat spre înțelegere este măsurat și dacă este găsit drept conform cu ceea ce este deja stabilit, el ajunge să fie autentificat în raport cu acel consens asumat de către societate. E trist, însă în ziua de azi, adevărul are de a face mai mult cu figurile geometrice și numerele, decât cu acea formă de curaj persoanal care implică asumarea a cine ești tu cu adevărat. Însă atunci când vorbim despre autenticitate, vorbim despre adevăr în sensul vieții subiective, acel adevăr interior care este împărtășită liber altora și care vizează noțiunea de obiectivitate în măsura în care este asumat ca și dorință personală și nu ca și influență socială. Conformismul în fața dorințelor celorlalți nu își găsește loc în autenticitate, pentru că a te conforma înseamnă a te de-dubla, a te falsifica, a te mula după celălalt, adică a renunța la autenticitatea ta. E bine să fii autentic, e chiar vital, însă autenticitatea sănătoasă, trebuie să îi permită și celuilalt să poată să devină autentic la rândul lui. Fără un astfel de dialog interpersonal nu se pot construi relații și atașamente sănătoase. Altfel fără a respecta și valoriza persoana celuilalt vei cădea cu ușurință în dominarea celuilalt, chiar în narcisism, dacă autenticitatea ta îi anihilează aproapelui dreptul de a se manifesta în unicitatea lui. E un paradox fascinant, însă doar adevărata viață, cea care este dincolo de categoriile duale antagonice, poate să permită apariția și hrănirea unui astfel de spațiu al relației. Această viață, care pare utopică pentru unii, este rezultatul vulnerabilizării și asumării în cadrul relațiilor interpersonale. În nici un caz manifestarea aparent ideală a celui care nu are disponibilitatea de a-și prezenta dorințele în fața căruia este slab. Acesta, capturat de propriul narcisism, caută sau să îl manipuleze slugarnic pe celălalt, îndeplinindu-și dorința sub masca unei toleranțe lipsite de discernământ, sau pe de altă parte, dacă este mai fioros din fire, îți impune punctul de vedere, anulând fără de remușcare dorințele și perspectiva celorlalți. Prin urmare premiza autenticității este conștientizarea propriei slăbiciuni în fața dorințelor personale, dar și curajul de a le exprima chiar și în fața dezaprobării celorlalți. Însă atunci când vorbim despre autenticitate matură, vorbim despre respectarea validității slăbiciunii celuilalt în fața dorințelor proprii, în egală măsură, poate chiar și susținerea lui în procesul exprimării de sine. Vorbesc aici despre relații normale, în nici un caz despre situații limită, care impun încălcarea valorilor morale personale.
Apartenență
Dacă autenticitatea este despre cine ești tu cu adevărat și despre libera ta diferențiere în raport cu ceilalți, apartenența este despre integrarea individualității împreună cu întregul social. Pentru că deși tu ești tu și ei sunt ei, tu nu ești complet diferit de ceilalți, ci și tu la rândul tău, faci parte dintr-un comunitate mai mare. Doar în relație cu ei poți să te definești pe tine, atât negativ ca și individualitate, cât și pozitiv în calitate de sine care aparține comunitar. În cazul apartenenței, de multe ori apare problema individualismului exagerat. Ajungi să te simți așa de special încât ceilalți, dincolo de orice intenție bună, nu mai au nici o șansă în a reuși să te înțeleagă. Suntem așa de diferiți, unici și autentici în aspectele noastre particulare, că ne trezim lipsiți de orice bază comună pentru relații sănătoase. Ajungem să excludem pe oricine nu ne validează preferințele, chiar devenim ostili atunci când nu ne mai simțim îndreptăți să ne exprimăm individualitatea liberă de orice cenzură. A aparține altora este esențial și asta pentru că noi oamenii nu putem exista numai în relații. Suntem concepuți în cadrul relațiilor dintre un bărbat și o femeie și primim hrană fizică și emoțională prin relațiile din familia de origine. Interiorizăm figura celorlalți în psihicul nostru și ne dezvoltăm sinele prin intermediul relațiilor, progresăm învățând să cooperăm în jocurile și munca noastră. Totul începe și se sfârșește prin relații, chiar și după ce am coborât în pântecul pământului, tot avem nevoie de ceilalți, pentru ca prin ei putem să fim rememorați. A exclude apartenența în favoarea unei autenticități absolutiste, conduce inevitabil la retezarea sursei a ceea ce este viu și împlinitor în experiența ta. Astfel că atașamentul sănătos îți permite să exprimi cine ești tu cu adevărat, așa cum viața curge prin tine în mod spontan și natural, însă le permite și celorlalți să se manifeste neîngrădiți de unicitatea opțiunilor tale. Se poate spune că te propui, nu te impui. Psihologia vorbește și despre anumite tipuri de atașament care nu sunt sănătoase, despre diferite moduri de a aparține celorlalți într-o manieră deficitară. Avem în primul rând atașamentul anxios. În acest caz simți mereu nevoia să fii aprobat și validat, vrei să îi mulțumești pe ceilalți și ești predispus la a te simți chiar jenat, atunci când partenerul tău de relație nu este satisfăcut de ceea ce îi oferi. În acest caz vorbim în primul rând despre sacrificiul autenticității ca și unicitate, ca și abandon al individualității tale personale, iar frica de a explora realitatea fără a fi în conformitate cu celălalt este foarte mare. Cel de al doilea tip de atașament disfuncțional este atașamentul evitant, cel care nu caută intimitate, caracteristic pentru cei cu un sentiment exacerbat de autonomie. Și în acest caz frica de despărțire este foarte mare, însă mecanimsul de apărare este complet opus atașamentului anxios. Dacă dincolo te agați de celălalt, aici nu te prinzi cu adevărat nicodată de el. Ceea ce îți spui în mod inconștient sună cam așa: dacă nu ești atașat de partenerul de relație, detașarea lui față de tine nu te va durea. Așa că, acea parte din interioritatea ta autentică, acea parte moale și vie, cea care implică slăbiciune în fața dorinței de fi împreună cu celălalt și de a nu fi părăsit, devine mai puțin sau mai mult blocată. Prin urmare anxiosul alege să se lase omogenizat de celălalt partener de relație, pentru că doar așa reușește să își întrețină iluzia că el are o relația netulburată de nici un conflict emoțional. Pe de altă parte evitantul alege să se detașează în relație și nu cultivă intimitatereală, asta e prea primejdios pentru el, astfel se apără de posibilitatea experimentării unei tulburări emoționale în cadrul relației. Evident că există și un al treilea tip de atașament, cel dezorganizat, care este o sumă a primelor două, însă el reprezintă un stil de relaționare foarte disfuncțional și nu este ținta intereselor noastre.
Concluzie
Dansul relațiilor noastre presupune atât nevoia de autenticitate, cât și nevoia de apartenență. Pentru a fi în relații sănătoase cere să fim autentici în mod asumat, pentru a fi cunoscuți așa cum suntem noi cu adevărat. Însă a aparține este esențial vieții, nu poți exista fără de comunitate, dacă vrei să duci o viață împlinită. Atunci însă când autenticitatea noastră nu mai găsește pe nimeni diferit de ea, un altul care să o primească binevoitor în ciuda diferențelor, un altul care poate la rândul lui să fie autentic împreună cu noi, întreabă-te, dacă nu cumva te aperi de celălalt, te aperi ca el să nu observe realitate propriei tale slăbiciuni. Întrebă-te, dacă nu cumva rușinea este cea care te ține închis într-o lume unde nu există loc pentru nimeni altcineva în afară de tine? Pentru că da, celălalt este diferit de tine și tu nu poți să îl controlezi prin urmare. Nu poți să îl controlezi și să prezici cum se vor desfășura lucrurile între voi, cum te va percepe el pe tine, dacă te va respinge sau te va dezaproba, dacă vei experimenta rușine și dacă te vei simți ofensat, chiar devalorizat. Nu poți…
Tu poți doar să fii autentic în relațiile tale, oferindu-le și altora același prilej!
